Vino, Glasule Dorit! – Traian Dorz

Preaiubitul inimii mele, cine să-mi spună, în clipa prăbuşirii mele, că Tu nu Te-ai schimbat? Care este glasul, mai tare decât cel al mâhnirii, pe care îl simt acum zdrobindu-mă? Vino, glas dulce al vindecării mele, şi ridică-mi sufletul doborât ca de o înmormântare! Vino, dulce lumină a speranţei mele, şi refă-mi inima sfâşiată ca o catapeteasmă! Vino, dulce căldură a iubirii, alungă-mi îngheţul întunecat ce mă învăluie şi mâhnirea ce mă apasă ca o lespede grea şi rece!

Vino, primăvară dulce, ajută-mi să-mi scot florile îngheţate la soarele tău fericit, care să mi le-nvie iarăşi! Vino, vreme a cântării, înviorează-mi obrazul florilor mele ofilite! Fă-le, din fiecare strop de lacrimă, un strop de rouă, cuprins de o lumină şi sărutat de o rază.

Vântule cald şi înmiresmat, nu sta! Ridică-te, vânt cald din miazăzi, apropie-te şi învăluie-mi toate hotarele mele, care te aşteaptă încă tremurând de fiorii frigului venit dintr-o dată, şi învie-mă!

Ridică-mă iarăşi pe înălţimile mele… pe înălţimile tinereţii mele senine şi dragi! Eu sunt ca o floare cosită, ca o viţă fără sprijin, ca o apă fără albie. Ridică-mă iarăşi, că singur nu pot! De cine altul să mă mai reazem, dacă nu de Tine, singura mea iubire? Pe unde să mai curg, dacă nu mă conduci Tu, Calea mea, Rădăcina mea, Stăpânul meu?

Nu-mi lăsa viaţa iarăşi goală, inima sfâşiată, singurătatea singură!… Iartă-mă că nu Te pot urma încă, nici atât cum ai vrea Tu de repede, nici cum doreşti Tu de sus. Picioarele mi-s încă bolnave, aripile îngreunate, inima slabă.

Iartă-mă că, ştiindu-mi slăbiciunile, nu pot lua hotărârea puternică. Mi-e frică nu de înălţimile Tale, ci de adâncimile mele. Vreau să Te ascult, dar mi-e teamă să îndrăznesc. Şi stau aici, temându-mă de un singur rău, mai mare ca oricare altul, acela care m-a chinuit cel mai amar şi mai îndelung: singurătatea departe de Tine.

Dumnezeul meu şi unicul meu Prieten, nu mă lăsa să mă prăbuşesc iarăşi, dacă m-ai făcut să ating ţărmul dorit, după care îmi întind mâinile de atâta vreme şi de atâta drum! Nu-mi lua bucuria pe care mă faci să cred că am primit-o! Nu-mi lua comoara pentru care Ţi-am jertfit atâtea lacrimi şi pe care am plătit-o cu atâta suferinţă! Tu, Care ştii viaţa mea şi preţul pe care l-am dat, adu-Ţi aminte că nu mai am nici lacrimi şi nici putere să mai plătesc. Lasă-mă cu cât am dat, pentru că am dat tot ce-mi mai rămăsese ca să trăiesc!

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele