Psalmul 53, versetul 1
Ce amară este constatarea aceasta din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ori de câte ori o citim! Şi mai ales ori de câte ori o simţim şi noi, ca o mare durere, copleşindu-ne inima, privind în jurul nostru la faptele şi la vorbele oamenilor. Pierderea credinţei, răcirea dragostei, nimicirea încrederii dintre oameni faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor au dus şi duc biata omenire la stricăciunea şi pierzarea cea mai grabnică şi mai deznădăjduită. Câtă vreme în sufletele oamenilor exista frica de Dumnezeu şi evlavia ascultării de El pe care le dă credinţa, bunele rânduieli sănătoase şi morale erau păzite în familie din tată în fiu, iar copiii, crescând în această atmosferă cucernică şi înfrânată, cuminţi şi ascultători, se ruşinau de păcat şi se fereau de purtările stricate.
Nu le făceau cel puţin pe faţă, fără ruşine şi cu obraznică îndrăzneală… Copiii astfel crescuţi, sub educaţia religiei şi a bunului simţ, acasă şi în şcoală, erau şi ei, la rândul lor, nişte părinţi buni, care creşteau generaţia următoare nu numai cu învăţăturile buneicuviinţe moştenite, ci mai adăugând şi partea lor frumoasă la cea primită de la înaintaşii lor.
Mai ales cu pilda înaltă şi demnă a vieţii lor trăită astfel. Dragostea familiei se prelungea în bună învoire şi în respect faţă de toţi ceilalţi semeni. Iar înţelegerea şi prietenia sănătoasă şi morală apropiau sufletele tuturor până la căldură şi bucurie. Aşa a fost viaţa multor generaţii de înaintaşi ai noştri, crescuţi în credinţa şi în învăţătura lui Hristos.
Dar când evlavia şi credinţa lui Dumnezeu se pierd, când frica de păcat devine necunoscută…, când dragostea devine numai o desfrânată trebuinţă trupească, lipsită de orice fior dulce şi curat care din credinţă izvorăşte, când prietenia este subjugată numai interesului egoist şi desfrânat al stomacului, ce mai rămâne atunci din frumuseţea vieţii omului şi ce valoare mai poate avea atunci omul? Ce-l mai poate reţine de la stricăciune pe om şi unde se va mai putea opri el, căzând? Când copiii cresc într-o astfel de familie lipsită de credinţă, de iubire, de evlavie şi de orice morală, adică lipsită total de Dumnezeu, ce să devină ei altceva decât nişte nenorociţi stricaţi, vagabonzi, dezordonaţi, nepăsători, leneşi şi primejdioşi? Ce devin băieţii unei astfel de familii şi ce devin fetele crescute astfel? Dar cei care se vor naşte din ei?
Iar când într-o societate se înmulţesc şi devin majoritatea astfel de elemente — e cutremurător să te gândeşti ce va deveni peste câţiva ani neamul acela întreg! Iată uriaşa răspundere a Statului, a Educaţiei şi a Familiei faţă de Prezent şi de Viitor! Constatarea aceasta tot mai îngrijorătoare trebuie să-i facă tot mai hotărâţi pe cei credincioşi în lupta contra stricăciunii din lume. Dacă vedem ce urâtă şi ce primejdioasă devine stricăciunea oamenilor, atunci trebuie cu şi mai mare hotărâre să luptăm împotriva ei, în primul rând înlăturând-o hotărâţi şi definitiv din viaţa şi din familia noastră…, căci noi avem prima şi cea mai mare datorie spre asta. Iar apoi, cu tot ce putem, să luptăm pentru înlăturarea ei şi din jurul nostru, pentru ca prin Hristos şi prin credinţă să revină iarăşi însănătoşirea sufletului şi a vieţii familiei şi neamului nostru.
Părinţi, educatori, păstori — şi orice om matur şi sănătos — noi, toţi, avem marea datorie şi răspundere faţă de copiii şi faţă de viitorul poporului nostru, să oprim răspândirea stricăciunii până când nu este încă prea târziu! Să ne ridicăm pentru oprirea stricăciunii care vine în familie, în şcoală, în societate, prin necredinţă şi prin depărtarea de Dumnezeu. Să trecem cu hotărâre la o îndrumare sănătoasă a celor care vin după noi, mai întâi prin credinţa şi evlavia din inima şi din purtările noastre, apoi prin toate celelalte mijloace pe care le avem. Până când noi nu vom avea condiţiile morale, nu vom avea nici curajul şi nici dreptul să le pretindem altora. Dar când noi trăim cinstit, şi umblăm corect, şi muncim conştiincios după voia lui Dumnezeu, atunci, desigur, avem nu numai dreptul, ci şi datoria s-o cerem oricui aceasta!
Dumnezeul nostru, Te rugăm, să ne ierți pentru purtarea noastră utâtă din trecut prin care am mai mărit și noi stricăciunea din lume. Te rugăm, din clipa asta, Doamne, să ne ajuți s-o rupem cu păcatul, făcând marea întoarcere, cu toată inima, spre trăirea curată pe care o ceri Tu (Romani 13, 11-14) în viața noastră și în familia noastră. Iar după aceea fă-ne să fim niște viteji ostași ai Tăi în necruțătoarea luptă cu toată stricăciunea din jurul nostru, pentru salvarea semenilor noștri, a copiilor noștri și a întreg neamului nostru din robia stricăciunii, spre a deveni cu toții fii ai Luminii. Amin.
Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 3
