Dar, oare, Cine eşti Tu, Care m-ai zămislit? Care este adevăratul Tău Nume? Tu, al Cărui Chip este nespus de frumos, al Cărui glas este minunat şi dulce, al Cărui sân este atât de cald şi mângâietor, o, Tu, a Cărui apropiere este atât de fericită, a Cărui amintire este atât de scumpă, a Cărui îmbrăţişare este atât de neuitată!… Prietenul tinereţii mele, salvatorul şi fericirea mea unică – Cine eşti oare într-adevăr Tu?
Cine eşti oare Tu, de Care doreşte neîncetat inima mea şi după Care tânjeşte întreaga mea fiinţă? Tu, după Care plâng ochii mei, suspină duhul meu, se topeşte dragostea mea şi tânjesc din răsputeri toate mădularele mele.
– Oare cine eşti Tu? Cum să Te pot numi? Eu Ţi-am dat o mie de nume, dar de nici unul nu-mi spune inima că este întreg. Nici unul nu-mi dă încredinţarea că este acesta. Poate în fiecare este câte o parte din adevăr, dar tot Adevărul, Preaiubitule, oare în care din ele este?
Cine eşti Tu, Preafericit Prieten al tinereţii mele, Care îmi apari mereu cu alt chip, dar, în fiecare dintre ele, atât şi atât de frumos? Care este, oare, totuşi frumosul, minunatul Tău chip adevărat, Preaiubitule fără nume? Când Ţi-am dat Ţie, Preaiubitule, fiecare nume sfânt şi iubit, dintre cele o mie de nume alese şi scumpe ce Ţi le-am rostit, Cine oare mi le-a inspirat şi unde oare le-am putut afla? Ce putere era în ele, că fiecare îmi înfiora inima, îmi aducea miere pe buzele mele şi mireasmă în jurul meu? Îmi însenina cerul de fiecare dată şi îmi liniştea toate învolburările din lăuntru şi din afară.
Când Ţi-am descoperit fiecare Chip de sub un văl, Cine oare mi-a dat mie acei ochi nespus de limpezi, de curaţi, de albaştri cu care am văzut în el toată bucuria şi slava din cer şi din pământ deodată şi la fel? Cine mi-a crescut dintr-o dată acele aripi pentru care nu erau nici piedici, nici depărtări în zborul după Tine? Cine mă apăra atât de puternic încât treceam peste lei şi peste şerpi ca peste nimic?
Cine îmi învăţa inima cum să iubească sfânt, gândurile cum să zboare inspirat, mâinile cum să lupte drept, picioarele cum să calce curat, cuvântul cum să se rostească înţelept şi îmbrăţişarea cum să se dăruiască nevinovat? Cine oare mă înălţase, în ochii semenilor mei, mai presus de locul pe care îl meritam? Cine oare mi-a dat un nume care acum ocoleşte lumea îmbrăţişat cu numele Tău? Cine altul dacă nu singur Tu, Preaiubitul meu? Atunci, oare de ce acum nu mai pot citi eu şi nu mai ştiu să desluşesc, pe piatra Ta albă, numele Tău cel mai nou? Şi de ce nu mai ştiu să înlătur vălul care acoperă chipul Tău cel mai dorit?
O, Tu, Cel pe care Te iubeşte inima mea împărţită între cele o mie de chipuri ale Tale, neuitate – ce mult doresc după Tine! Tu, Cel pe care Te cheamă dragostea mea, dăruindu-se fiecăruia dintre cele o mie de nume ale Tale, dragi,
răspunde-mi, care este chipul meu pe care-l doreşti mai mult şi numele meu care Îţi este mai drag? Neprihănirea!
Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele