Centenar

Era atunci o perioadă mai liberă în colonie. Puteam să ieşim duminica prin curte să ne strecurăm pe la ceilalţi fraţi care erau în brigăzile de muncă. Petreceam după-amiezile retraşi pe după barăci, vorbind împreună, aducându-ne aminte din Cuvântul Domnului, rugându-ne şi chiar cântând. Doi dintre preoţii credincioși veneau adesea între noi… Clipele acestea erau de mare bucurie şi mângâiere pentru noi. Unul adusese cu el de acasă, bine ascunse, fărâmituri de împărtăşanie… Dumnezeu îl ocrotise şi nu i le luase la nici una din percheziţiile necruţătoare prin care trecuse. Astfel că, de Paşti sau de Crăciun, în mare taină, am putut să ne mărturisim şi să ne împărtăşim chiar şi acolo…

Câteva luni după ce am plecat la Sibiu, eu încă umblam în portul meu de la ţară, cu cămaşa mea de pânză albă şi cojocelul înflorit, cum umblasem şi la şcoală la Oradea.

Îndată însă ce părintele s-a putut scula, în primăvara lui 1935, într-o zi îmi spune:

– Dragă Dorz, nu se mai poate să umbli aşa. Noi mergem împreună şi lumea crede că tu eşti servitorul meu. Mie nu-mi place aşa. Vino să mergem într-o prăvălie şi am să-ţi cumpăr şi ţie un costum de haine de oraş.

Între acestea, la Bucureşti se convocase Sf. Sinod. Eu mă aşteptam ca Sf. Sinod să se ocupe mai de-aproape de chestia Oastei şi să aducă o oarecare hotărâre care ar fi ajutat aplanarea conflictului de la Sibiu. Dar tocmai în timpul acesta a venit la mine păr. profesor Aurel Nanu, de aici, din Sibiu. E părintele prin care, în tot timpul acestor frământări, am mai avut un anumit contact şi o oarecare mijlocire cu Mitropolia.

Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna, de la ferestre, vedeam afară – dincolo, peste Someş, şi dincoace – cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.

Un aer de primăvară veni şi în lagăr odată cu prima listă de eliberaţi, care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:

Iată apoi ce limpede era înţelegerea lui despre atitudinea Domnului în faţa Judecăţii Sale. Şi cu câtă hotărâre era gata să dea dovadă şi el de aceeaşi atitudine, acum când se pregătea rândul său:

 “E Postul Mare: vine judecata şi Patimile Domnului…

E timpul Postului Mare. Se apropie Golgota. Vine judecarea şi Patimile Domnului. O, cu câte adânci învăţături este plin drumul cel greu pe care Scumpul nostru Mântuitor l-a urcat spre Golgota!

În 10 aprilie 1937, părintele Iosif primeşte, în sfârşit, oficial, răspunsul ultim al “inchizitorului” său, care, cu nestăpânită satisfacţie, îşi comunica nevrednicul său “triumf” asupra victimei sale, sfântul om al lui Dumnezeu, marele binefăcător al credinţei şi al patriei noastre.

Iată “tava” pe care era adus capul ultimului profet:

Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovniceşti în rândul copiilor l-a făcut părintele Iosif, la Sibiu, în Duminica Floriilor a anului 1932. Iată, pe scurt, acest început:

“O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor.

În acel aprilie 1936 am fost încorporat la un regiment din Oradea…

S-a petrecut atunci un fapt zguduitor la plecarea mea. Nu voi uita niciodată lacrimile şi durerea despărţirii cu care m-a îmbrăţişat părintele Iosif.

– Dacă ştiam că Oprişan nu mă ajută – zicea el – m-aş fi dus singur la Bucureşti, la Marele Stat Major şi aş fi făcut totul să obţin ca să faci armata aici, la Sibiu. Te-am fi avut astfel aici, lângă noi…

Când, în Vinerea Patimilor, am ieşit din lagăr, mi se dăduse o “Foaie de Liberare” cu care trebuia să mă prezint la Poliţia de Siguranţă în cel mult trei zile de la sosirea mea acasă.

După ce au trecut cele trei zile de Paşti, pline de bucurie, cu fraţii de aproape şi cu cei care veniseră de departe auzind că am fost eliberat mi-am luat “Foaie de Liberare” şi m-am dus iarăşi la şeful cel uriaş de la Beiuş.