Era atunci o perioadă mai liberă în colonie. Puteam să ieşim duminica prin curte să ne strecurăm pe la ceilalţi fraţi care erau în brigăzile de muncă. Petreceam după-amiezile retraşi pe după barăci, vorbind împreună, aducându-ne aminte din Cuvântul Domnului, rugându-ne şi chiar cântând. Doi dintre preoţii credincioși veneau adesea între noi… Clipele acestea erau de mare bucurie şi mângâiere pentru noi. Unul adusese cu el de acasă, bine ascunse, fărâmituri de împărtăşanie… Dumnezeu îl ocrotise şi nu i le luase la nici una din percheziţiile necruţătoare prin care trecuse. Astfel că, de Paşti sau de Crăciun, în mare taină, am putut să ne mărturisim şi să ne împărtăşim chiar şi acolo…
În stările noastre de vorbă cu ceilalţi fraţi, fireşte că le-am istorisit cu durere toate cele ce mi se întâmplaseră întâi cu duhul tulburării la Gherla, apoi acum aici cu duhul dezbinării. Doar toţi sufeream prin cuptorul acesta, în primul rând pentru a ne da seama de greşelile făcute în trecut contra duhului şi învăţăturii frăţietăţii noastre duhovniceşti în care venisem cu legământ de ascultare şi umblare după rânduielile ei, dar pe care, în fapte, nu ni-l împlinisem nici unii.
Acum era vremea cernerii şi a cercetării de sine a fiecăruia şi a tuturor în faţa acestei mari răspunderi. Era nevoie ca fiecare să vadă bine acest adevăr, ca să ştie bine ce are de făcut. Acum şi în viitor.
Au fost nouă fraţi din zece care au înţeles, dar a fost şi unul care n-a vrut să înţeleagă…
Acel unu era Fănică. El era iarăşi unul tot în duhul tulburărilor… Fraţii mai aveau şi alte necazuri cu el. La muncă, pentru un supliment de mâncare şi pentru o laudă de la gardieni, el o lua cu sapa înainte, fiindcă era mai sănătos, iar cei care erau mai bolnavi şi bătrâni, neputându-se ţine la rând cu el, primeau bătaie sau li se oprea porţia de mâncare… În dormitor se certa şi pâra… Pe fraţi îi brusca.
Mai erau împreună cu el în acelaşi dormitor şi fraţii Cornel de la Timişoara şi Cornel de la Simeria. Cu amândoi era certat…
Cât am stat de vorbă cu el, tot îndărătnic şi neascultător a rămas. De întâlnirile noastre cu fraţii nici nu voia să audă.
În timpul acesta Moldoveanu îşi avea întâlnirile sale cu toţi cei care erau de alte credinţe şi care luptau cu duşmănie împotriva Oastei. Cu aceştia se înţelegea el. Aceştia îi făceau mereu parte cu dărnicie din pachetele lor primite de acasă, aşa că, sub perna şi sub patul lui, traista era mereu plină cu de toate. Dar nici el nu se lăsa dator. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să lupte contra noastră, şi căuta când pe un frate, când pe altul să-l atragă cu cântări şi cu promisiuni în cercul lor.
În răstimpul acesta am compus cele mai amare poezii ale mele:
Te-am aşteptat…
Cum ne-ai putut minţi?
Mă leg cu legământ cumplit
N-ai să ne-nvingi!
Şi altele, toate cele din Cartea Neagră.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 414