Câteva luni după ce am plecat la Sibiu, eu încă umblam în portul meu de la ţară, cu cămaşa mea de pânză albă şi cojocelul înflorit, cum umblasem şi la şcoală la Oradea.
Îndată însă ce părintele s-a putut scula, în primăvara lui 1935, într-o zi îmi spune:
– Dragă Dorz, nu se mai poate să umbli aşa. Noi mergem împreună şi lumea crede că tu eşti servitorul meu. Mie nu-mi place aşa. Vino să mergem într-o prăvălie şi am să-ţi cumpăr şi ţie un costum de haine de oraş.
– Vă rog nu, părinte! – am protestat eu îndurerat. Nu pot să îmbrac haine de oraş. Vă rog, lăsaţi-mă aşa, cu portul meu… (Nu ştiu de ce îmi părea ca o trădare, ca un păcat faţă de părinţii şi strămoşii mei, lepădarea de portul meu ţărănesc)…
– Nu se poate, tu nu vezi? – aici nu mai eşti la ţară! N-ai ce să faci. Şi mie mi-a venit greu să mă dezbrac de sumăniţă cândva, dar a trebuit. Cămăşile tale sunt şi de pânză groasă, biata Liţa nici nu poate să le spele. Astea se spală cu maiul, la vale…
Am cedat cu lacrimi… Mergeam spre Strada Ocnei atunci, de la turnul cu ceas, în jos. După ce am trecut pe sub pod, părintele a intrat pe stânga într-o prăvălie de haine… M-a tras de mână după el, ca pe un condamnat.
– Un costum de haine pentru acest tânăr, vă rog – zice părintele. Şi negustorul îmi pune în braţe primul meu costum orăşenesc, de care nu m-am bucurat deloc.
Acasă, m-au îmbrăcat cu toţii ca pe o mireasă plângând… Ce prostuț eram! Toţi făceau haz de nesocoteala mea. În clipa aceea eram atât de nenorocit, încât mi-a părut nespus de rău că am venit la oraş.
Dar, fiecare minune ţine trei zile… După trei zile m-am obişnuit. Acum nimeni nu mai întoarce capul după mine când treceam pe stradă… Asta îmi era ca şi cum scăpasem de o mare povară… Niciodată nu mă simțeam mai rău înainte decât când mă opreau diferiţi trecători să mă întrebe:
– De unde eşti băiete? Sau: ce fel de port e ăsta?… Ori, pipăindu-mă, se mirau: Ce cojocel frumos!
Acum scăpasem. Şi asta mă bucura mult.
Am purtat acest costum până am plecat la armată, un an şi jumătate. Dar după cojocelul meu de atunci am avut parcă totdeauna o părere de rău.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol II, pag. 236
