Centenar

A doua zi ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că, după biserică, am stat numai acasă, citind cartea mea, de care nu mă mai puteam despărţi.

Era cam pe la ceasul trei după-amiază când ajunsesem la ultimele pagini ale cărţii unde scria despre mişcarea duhovnicească a „Oastei Domnului“, care începuse în ţara şi în Biserica noastră cu şapte ani înainte şi care este o chemare din partea Domnului şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru fiecare suflet la o hotărâre de viaţă nouă, predată total lui Dumnezeu. Pentru că numai aşa putem fi mântuiţi din potopul păcatelor de acum şi din potopul pedepsei veşnice care îi aşteaptă pe toţi cei care păcătuiesc, dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu.

La Rusaliile din 1946 ne-am întâlnit la Sibiu. A fost atunci pentru prima dată, după mulţi ani, o adunare iarăşi ca pe vremuri. Veniseră foarte mulţi fraţi… Adunarea a avut multă putere şi mare răsunet.

Dar încă de sâmbătă seara ne-am pomenit, în plină adunare, cu o delegaţie de la Mitropolie, în frunte cu preotul Secaş, care ne poftea „frăţeşte” să mergem la ei cu toţii, spre a fi „o apă şi-un pământ” cum zicea el.

În dimineaţa de 4 iunie, veni la noi ofiţerul de serviciu şi ne spuse:

– Astăzi veţi pleca la Oradea. Amândoi. Voi merge şi eu, dar nu odată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept acolo, la Securitate.

Şi, întorcându-se spre mine, îmi zise aspru:

– Să ai grijă de el să nu fugă!

Apoi, arătând spre bace Flore, zise:

– Ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanţuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!

Pe linia aceasta a acceptării oricărui risc în Numele Domnului, pentru împlinirea datoriei noastre sfinte față de El și față de memoria marelui nostru înaintaș, Părintele Iosif Trifa, am hotărât ca, de data aceasta, să participăm la sărbătoarea Rusaliilor, anul acesta, 1985, în număr voluntar, dar cât mai larg, la parastasul Părintelui Iosif de la mormântul lui din cimitirul orașului Sibiu.

Când au ajuns la Bărăşti la biserică, adunarea era pe terminate. Dacă ar mai fi întârziat o jumătate de ceas, nu mai aflau pe nimeni. Însă Dumnezeu veghea şi a rânduit să fie atunci la Bărăşti în adunare mai toţi fraţii cunoscuţi din zonă. Erau: Popa Petru de la Batiz, Petru Drăgoescu de la Ohaba de sub Piatră, Roman de la Simeria, Vasile de la Mediaş, Costică şi Ionel de la Sălaş, Valer şi Toderică de la Ruşor, Damian de la Orăştie, şi mulţi alţii.

Al doilea drum a fost în 30 mai la episcopul Timotei, cu care nu mai avusesem nici o comunicare din ziua când fusese ales vicar la Mitropolia Timișoarei și când îi scrisesem o caldă felicitarea în noua chemare sfântă.

Mergeam acum cu frații Moise și Gicu, ei fiind cunoscuți bine la Episcopie. Ne-a primit întâi părintele secretar, care, auzindu-mi numele, ne-a primit cu multă bunăvoință, ca și părintele Lupșor de la Craiova, oferindu-se de îndată să ne înștiințeze la superiorul său.

Dar cam pe la aceeaşi oră ca şi noaptea trecută, l-au auzit iar vorbind. S-au trezit amândouă deodată, au ascultat cu atenţie, apoi s-au sculat. S-au apropiat de uşă fără zgomot, ca şi noaptea trecută, şi au ascultat. Cam aceleaşi cuvinte îl auzeau spunând, ca noaptea trecută, dar pe ele le-a cuprins o teamă mult mai mare. Acum chiar nu mai înţelegeau nimic. Pentru prima noapte mai găsiseră unele explicaţii, orice om mai poate avea din când în când coşmaruri, sau ceva asemănător. Dar iată că se repeta. Continuă să vorbească şi-n noaptea asta cu cineva nevăzut şi neauzit de ele. Au început iar să plângă întrebându-se oare de ce s-a abătut asupra casei lor necazul acesta?

În vremea aceasta s-au petrecut acolo multe…

În dormitorul vecin cu noi, cum am spus, mai erau câţiva fraţi, din lotul celor condamnaţi la Craiova…

Am mai cerut şi ajutorul acestora, spre a-l trezi pe Moldoveanu. Dar cerbicia lui nu numai că nu ceda nimic din susţinerile sale, dar îi şi dispreţuia pe aceşti fraţi, pentru puţina lor cunoaştere şi pentru încredinţările lor „formaliste“.

În ziua de 19 mai, după ce am pregătit alte două exemplare din albumul „Taină și Minune” și altele din „Memoriul” nostru, am luat drumul spre Episcopia de la Roman și Mitropolia de la Iași.

Am luat cu mine ca însoțitori pe doi din frații buni, Nelu de la Hunedoara și Ionuț de la Hălmagiu, și am plecat toți împreună cu cei doi frați, Viorel și Gicu de la Suceava.

La Episcopia de la Roman era numai episcopul-vicar Ioachim Mareș, pe care îl cunoșteam ca fiind un binevoitor al Oastei încă de pe când fusese preot întâi la Leorda lângă Comănești, apoi în Bacău…