În vremea aceasta s-au petrecut acolo multe…
În dormitorul vecin cu noi, cum am spus, mai erau câţiva fraţi, din lotul celor condamnaţi la Craiova…
Am mai cerut şi ajutorul acestora, spre a-l trezi pe Moldoveanu. Dar cerbicia lui nu numai că nu ceda nimic din susţinerile sale, dar îi şi dispreţuia pe aceşti fraţi, pentru puţina lor cunoaştere şi pentru încredinţările lor „formaliste“.
Între timp au mai fost aduşi aici şi alţi fraţi, deveniţi inapţi de muncă. Dar şi faţă de aceştia Moldoveanu avu acelaşi fel de a fi.
Mai erau aici cu noi şi doi preoţi credincioşi, care iubiseră mult Oastea Domnului şi lucraseră cu ea. Unul din Banat, altul din Moldova. Pe lângă aceştia mai erau şi unii intelectuali – avocaţi, profesori, foşti colonei şi generali – care, la fel, auziseră despre Oastea Domnului, iar acum doreau din toată inima s-o cunoască mai îndeaproape şi să se apropie şi ei de Calea Domnului. Auziseră despre noi şi căutau să afle chiar din gura noastră adevărul despre această Lucrare a Oastei.
În dimineţile de duminici şi sărbători începurăm să avem ceasul nostru de rugăciune. Ne strângeam în colţul cel mai ferit al dormitorului şi uneori preoţii făceau slujba Liturghiei, iar noi cântam răspunsurile.
La Evanghelie şi la Apostol, aveam mai dinainte scris, din memorie, textul, tot pe ciobul nostru de geam uns cu săpun.
Iar la sfârşitul programului era câte o meditaţie asupra Evangheliei, urmată de rugăciune şi cântări.
Era acesta un ceas de mare mângâiere sufletească la care uneori participau toţi cei care erau acolo cu noi. În acest ceas încetau orice discuţii şi cu toţii păstrau o tăcere respectuoasă.
În tot acest timp, cineva făcea de pază pe la ferestre, spre a nu fi prinşi de gardianul care, dacă ne-ar fi găsit săvârşind astfel de fapte interzise, era în stare şi în drept să ne pedepsească oricât de aspru.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 408
