Rusaliile din 1946 – Traian Dorz

La Rusaliile din 1946 ne-am întâlnit la Sibiu. A fost atunci pentru prima dată, după mulţi ani, o adunare iarăşi ca pe vremuri. Veniseră foarte mulţi fraţi… Adunarea a avut multă putere şi mare răsunet.

Dar încă de sâmbătă seara ne-am pomenit, în plină adunare, cu o delegaţie de la Mitropolie, în frunte cu preotul Secaş, care ne poftea „frăţeşte” să mergem la ei cu toţii, spre a fi „o apă şi-un pământ” cum zicea el.

– Venim, dar cu două condiţii, le-am răspuns noi:

1. să aibă drept la cuvânt atâţia fraţi din partea noastră cât şi din partea dvs.

2. şi să se vorbească numai despre dragostea şi unitatea în Hristos, fără să se atingă nici una dintre problemele din trecut, care ne-ar întrista pe unii sau pe alţii.

– Bine! a răspuns Secaş. Veniţi mâine dimineaţă înainte de adunare la Mitropolie, ca să precizăm mai clar totul.

Îndată ce au plecat ei, fraţii din Sibiu s-au ridicat, protestând împotriva noastră şi strigând prin gura fratelui Fulea:

– Nu ne ducem la ei! Cine sunt Marini şi Dorz ca să vorbească ei pentru noi toţi?

Am cerut părerea tuturor, iar fraţii din ţară au fost de părerea noastră, să mergem.

– Ei să se teamă de noi, am răspuns eu atunci. Nu noi de ei!…

Duminică dimineaţa, în prima zi de Rusalii, ne-am încolonat frumos cu toţii, cu steagurile în frunte cum fuseserăm obişnuiţi din anii trecuţi şi am mers la catedrală… Eram ca la o mie de fraţi şi surori. Am umplut catedrala.

Îndată după slujbă am mers cu fratele Marini, după cum ne înţeleseserăm, la redacţia «Luminii Satelor». Eram o delegaţie de vreo patru fraţi. Mai erau, în afară de noi doi, încă doi fraţi din afara Sibiului, fiindcă toţi cei din Sibiu nu voiau nici acum, cu nici un chip, să stăm de vorbă cu cei de la Mitropolie. Noi voiam să vedem dacă vom putea sau nu să ne înţelegem cu ei.

Era acolo Secaş… El rămăsese tot omul de afaceri al mitropolitului în problemele Oastei.

Înalt Prea Sfinţitul zise el de la început s-a învoit, în principiu, cu propunerea de a fi un număr de vorbitori şi dintre dvs. Cel mult trei, fiindcă timpul nu va permite mai mult. Dar voieşte ca dvs. doi spusese el, arătând spre fratele Marini şi spre mine să nu vorbiţi, cu nici un chip. Puteţi să propuneţi pe oricare între cei trei, dar dvs., nu. Eu cred, adăugă el cu un glas mieros, că asta n-ar fi nici o piedică. Slăvit să fie Domnul că sunt atâţia fraţi care pot lua cuvântul. Nu vă formalizaţi şi daţi dovadă că nu sunteţi aşa cum se tot spune, ca să vadă şi Î. P. S. Sa că nu v-aţi rupt de Biserică.

– Bine, am răspuns noi, fie şi aşa. Dar ţinem cu tot dinadinsul să se respecte măcar partea a doua: să nu se atingă nicidecum problema dureroasă a trecutului. Să se vorbească numai despre ceea ce ne uneşte şi nimic despre ceea ce ne desparte. Asta va fi dovada adevăratei bunăvoinţe.

– Asta sigur că da, doar ne-am dat cuvântul, răspunse, frecându-şi mâinile, omul mitropolitului.

Atâta a fost înţelegerea noastră atunci.

Încolonaţi frumos, cum şi venisem, am plecat de la biserică, din nou, la locul nostru de adunare, de unde, după ce am luat masa, am venit cu toţii în curtea Academiei Teologice pentru adunarea de după-masă, tot în acest fel.

Acolo era aşezat un fel de podium pe care era o masă, un divan mare şi alte câteva scaune… Iar jos, o mare mulţime de alte scaune, aşezate cu faţa spre podiumul din mijlocul curţii.

Când am intrat noi cu mulţimea fraţilor, nu erau acolo decât câţiva studenţi teologi şi puţini alţi fraţi. Noi am umplut îndată locurile şi am aşteptat.

Pe podium au luat loc câţiva preoţi şi câţiva fraţi, unii necunoscuţi, printre care se mişca, cu şoapte şi zâmbete, Secaş. Toţi stăteau atenţi, privind spre un loc anume, de unde bănuiam că trebuie să vină mitropolitul, să ocupe marele divan gol.

Dar mitropolitul întârzia. Toţi eram nerăbdători, văzând că timpul trece, el nu mai vine, iar adunarea nu poate începe. Şi fiecare clipă este atât de scumpă…

Într-un târziu, după o chinuitoare aşteptare, iată-l intrând molatec şi suveran. Cei de pe scenă au sărit dintr-o dată în picioare. Ne-am sculat şi noi, după cum cerea bunăcuviinţa.

A început adunarea cu o scurtă rugăciune şi cu un cuvânt al mitropolitului. Dar chiar de la începutul vorbirii sale ne-a privit cu nişte ochi încruntaţi, ca pe nişte vrăjmaşi de moarte, şi s-a năpustit asupra noastră cu tot felul de ocări şi de ameninţări. Părintele nostru Iosif era înfăţişat ca un răzvrătit, dezbinător şi nesupus Bisericii, iar noi, urmaşii lui, toţi, la fel. Nici un cuvânt binevoitor, nici un gest înţelegător, împăciuitor, iubitor.

După el au mai vorbit încă vreo trei, la fel.

Mulţimea fraţilor noştri îşi pierduse răbdarea. Mereu se întrebau prin semne şi prin şoapte:

– Ce facem?

Le răspundeam:

– Încă puţină răbdare! Să mai aşteptăm puţin!

Aşa îşi respectau cuvântul, încă o dată, cei de la Mitropolie.

Secaş ne trimise vorbă că poate să vorbească doar un singur frate din ai noştri. Dar dintre noi doi nici unul.

– Să vorbească fratele Popa Petru, ne-am înţeles noi. Şi l-am rugat pe fratele Petru să vorbească el.

Fratele s-a suit acolo, pe scenă, lângă mitropolit. Duhul Domnului i-a dat o aşa mare putere în vorbirea sa! A fost o mare bucurie pentru toţi minunata lui vorbire, singura care a înviorat cu adevărat inimile tuturor.

După terminarea vorbirii fratelui Petru, mulţimea fraţilor s-a strecurat pe rând afară şi s-a dus spre adunarea noastră. La urma tuturor, ne-am ridicat şi noi de pe scaunele din faţă, unde stătusem, şi am plecat. Nu voiam să ne sculăm noi cei dintâi, ca să nu se spună că am plecat demonstrativ.

Apoi toată seara ne-am petrecut-o minunat.

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 488