Eu, neputând sta degeaba, deprinsesem cusutul şi reparatul încălţămintei.
Îmi făcusem rost de o sârmă din care făcusem un ac şi o sulă. Aţă scoteam din prosop sau din cămaşă. Unde aveam perne sau saltele scoteam din astea.
Astfel am reparat multe încălţăminte ale celor ce, după ani de zile, de abia li se mai ţineau ghetele în picioare.
Fratele Ioniţă şi părintele Vlad erau cele două suflete cu care mă înţelegeam cel mai fericit aici.
În afară de ei, printre cei ce eram acum împreună, doar pe unul îl cunoscusem mai de mult… Acesta avea cei mai mulţi ani de închisoare dintre noi toţi.
Ajunşi în camera noastră cu tot bagajul acesta, stăm acum gata, fiecare îmbrăcat ca de drum.
Afară era o căldură ca în cea mai fierbinte zi de vară. Dar aici, în cămăruţa asta, zece inşi cu tot bagajul transpirăm, îmbrăcaţi ca de iarnă, cu paltoanele luate la Crăciun…
În dimineața zilei de 29 iunie, ziua când toată Biserica creștină sărbătorea amintirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel și răsunau clopotele pe la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam și noi la judecată. Tot pentru aceeași vină pentru care au fost judecați și condamnați, într-o zi ca asta, și cei doi mari apostoli ai Bisericii și credinței noastre, Petru și Pavel. Ce prevestire – și ce cinste pentru noi!
De ziua acestor Rusalii, care în acest an se sărbătorea în 26 iunie, hotărâsem cu câțiva frați și surori un parastas cu daruri, colăcei și lumânări la mormântul părintelui. După bunul și străbunul nostru obicei. Era și o datorie a noastră creștinească față de memoria părintelui nostru și a celor din familia lui și a noastră, dar și respectarea unui procedeu frumos și biblic, după cum spune la Matei 10, 42 și la Marcu 9, 41.
Joi, ziua înmormântării, la ora 6 dimineața, programul reîncepe cu toată puterea dată de importanța ultimei zile. Se înregistrează tot și se filmează cât se poate. Dar nici microfonul, nici aparatul foto, nici camera video nu pot reda în întregime ceea ce inundă acum sufletele. Căci niciodată frații aceștia nu au mai plâns și nu au mai cântat așa. N-au trăit nicicând și nu vor mai trăi niciodată o emoție atât de puternică și înaltă ca cea pe care o trăiesc acum.
Era o zi de iunie 1935… După ce ne-am dus de două ori încolo şi încoace prin micul parc, ne-am aşezat acolo, pe banca de lângă turnul scărilor.
Dintr-o dată, părintele căzu tăcut pe gânduri, privind… După un timp îmi arată, aproape de noi, o bancă şi un loc cu multă iarbă verde, zicând: „Vezi, dragă Dorz, (aşa îmi zicea el aproape totdeauna: «dragă Dorz») vezi tu banca aceea de acolo? Acolo am scris eu cântarea «Mai lângă Domnul meu». Eram, în zilele acelea, într-o stare sufletească deosebită. Simţeam că am în mine ceva care avea nevoie să se mărturisească puternic. Era toată dragostea şi recunoştinţa pe care o purtam fierbinte în tot sufletul meu faţă de Dulcele meu Mântuitor, Care m-a iubit atât de mult şi Care este atât de bun cu mine…
În această atmosferă au sosit Rusaliile anului 1935, care s-au sărbătorit atunci pe ziua de 16 iunie.
Potrivit obiceiului ca, în fiecare an, de Rusalii, să se ţină la Sibiu Congresul Oastei, Mitropolia, care se pregătea pentru o condamnare publică a Părintelui Iosif de către delegaţii Oastei din întreaga ţară, pregătea acest teren şi făcea o mare publicitate pentru o cât mai largă participare a ostaşilor la Sibiu cu această ocazie.
Astfel a trecut şi primăvara anului 1964.
În închisoare începuse un suflu nou. Hrana se îmbunătăţise mult. Începuse o nouă perioadă de reeducare, dar altfel decât cea din urmă cu ani. În camere se primeau ziare şi cărţi… Slujbaşii închisorii se purtau altfel… Eram scoşi din când în când în marele hol al închisorii unde începuseră să ruleze filme. Aşteptam aceste filme cu vădită nerăbdare nu pentru fleacurile ce le arătau, ci fiindcă acolo aveam prilejul să ne întâlnim cu unii dintre ceilalţi fraţi şi cunoscuţi de care eram despărţiţi prin celule, de luni şi ani…
După toate acestea, am primit o invitație specială să merg într-o duminică la catedrală să vedem și să ne bucurăm de bunul mers al lucrurilor de acolo.
Am făcut acest drum cu bucurie și pe ziua de 11 iunie 1988 am ajuns să stau dimineață de vorbă cu Înaltul Nica la Arhiepiscopie, iar duminică, 12 iunie, să particip atât la Liturghie, cât și la vecernia misionară, în catedrală. L-a programul de după masă am fost invitat în fața unei mari mulțimi de ascultători și de frați să țin o cuvântare de 25-30 de minute, ceea ce am și făcut.