Eu, neputând sta degeaba, deprinsesem cusutul şi reparatul încălţămintei.
Îmi făcusem rost de o sârmă din care făcusem un ac şi o sulă. Aţă scoteam din prosop sau din cămaşă. Unde aveam perne sau saltele scoteam din astea.
Astfel am reparat multe încălţăminte ale celor ce, după ani de zile, de abia li se mai ţineau ghetele în picioare.
M-am bucurat nespus că am putut să fac acest serviciu călugăriţelor de lângă noi, a căror încălţăminte era ruptă de tot, spre a nu rămânea cu picioarele chiar goale.
Seara aveam aici uneori program de cântări. Fiecare celulă trebuia să cânte la rând câte un cântec pentru toţi ceilalţi. Când venea rândul celulei noastre, aproape totdeauna eram ales eu să cânt o cântare de la Oastea Domnului.
Am cântat prima dată „Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu“… Le-a plăcut tuturora atât de mult încât multe zile n-a mai cântat nimeni o altă cântare, până ce au învăţat-o cu toţii pe asta. Atunci o cântam tot coridorul în aşa fel, încât de multe ori striga santinela din curte:
– Hei, mai încet acolo! Ce, aţi înnebunit? Unde vă pomeniţi?
Se statornicise între noi toţi o aşa atmosferă prin cântări şi prin discuţii din Cuvântul Domnului, încât toţi uitau de chinurile foamei – şi zilele treceau mult mai uşor ca înainte.
Cinci luni am trăit acolo în aceste condiţii. Din iulie până în noiembrie.
La şoldurile uscate, de îndelungată zăcere zi şi noapte pe scândurile goale, mi se făcuseră două bătături mari şi negre. Pielea mi se făcuse groasă, vânătă şi crăpată, ca o scoarţă de copac. Bătăturile de la genunchi nu-mi erau nici pe departe atât de frumoase ca cele de la şolduri. Era o dovadă, spre ruşinea mea, că mai mult zăcusem decât mă rugasem. Pe când ar fi trebuit să fie tocmai dimpotrivă.
În vara aceea mi-a căzut mai mult de jumătate din părul de pe cap.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 132
