În dimineața zilei de 29 iunie, ziua când toată Biserica creștină sărbătorea amintirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel și răsunau clopotele pe la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam și noi la judecată. Tot pentru aceeași vină pentru care au fost judecați și condamnați, într-o zi ca asta, și cei doi mari apostoli ai Bisericii și credinței noastre, Petru și Pavel. Ce prevestire – și ce cinste pentru noi!
Mă așteptam să fiu numai eu. Când colo, iată-l și pe fratele Rus Lucian din Alba Iulia, Roșianu Vasile din Sibiu, Sandu și Gusticu Pop din Cluj… Și iată, apărând și o mulțime de frați și din alte părți: din Hunedoara, Suceava, Bacău, Maramureș, Sibiu… În curtea Judecătoriei ne întâlnirăm astfel cu acești frați care aflaseră și ei, în grabă și numai din întâmplare, despre chemarea noastră aici și veniseră și ei doar așa, ca să afle ce se va întâmpla cu noi.
Ne-am dus să ne uităm dacă nu cumva suntem înscriși în lista afișată pe ușa Judecătoriei pentru proces… Într-adevăr, eram. Nu ne așteptam la proces și într-adevăr, iată-l. Nici nu ne mai gândeam ce ne mai poate aștepta. Dar nu ne îngrijoram deloc… ca și cum nimic din acestea nu ne-ar fi privit direct pe noi. Totuși pe lista cu numele celor afișați pentru azi, 29 iunie 1982, cu procese penale eram doi. Primul era al unui învinuit pentru crimă, iar al doilea, Dorz Traian, pentru cărți religioase. Cărțile religioase sunt puse alături de crimă… Restul, procese civile: insulte, certuri, bătăi, înșelăciuni etc.
Deci vom fi judecați. Deci ni s-a făcut proces. Grabnic, în ascuns, pe neștiute.
Frumoasă înscenare. Frumos fel de a judeca. Așa, desigur, și sentința ne era data înainte chiar de a fi judecați… S-a făcut totul, cred, numai din cauza mea, pentru a mă lega numai pe mine. Cu ceilalți, desigur că n-au nimic, ci i-au adus numai ca umplutură, numai spre a nu părea că totul este aranjat doar pentru mine. Dacă n-aș fi fost eu și dacă n-ar avea ce au cu viața mea, atunci, desigur, de ei nici nu s-ar fi ocupat nimeni și întru nimic, niciodată. Sărmanii frați, total nevinovați, căzuți numai ca să mă poată avea pe mine sigur în mână… Dumnezeule al Izbăvirii, izbăvește-i pe bieții frați, iar pe mine ajută-mă să-i apăr și să-i văd scăpați.
Eram foarte curios să văd totuși ce fel de judecată se va face fără nici o înștiințare mai dinainte la Procuratură, fără nici o apărare măcar din oficiu. Fără nici o înștiințare de adevărat proces. Se vede limpede că totul fusese judecat de mai înainte altundeva, mai sus. Azi aici se va face numai un teatru, un paravan simplu și străveziu, o înscenare. Și vom vedea ușor îndată tot ce s-a petrecut și mai ales scopul care se urmărește…
Am luat și noi loc printre ceilalți pe bănci în sala de judecată, așteptând să vedem ce se va întâmpla. Întorc privirea înapoi și văd în sală, între cei din urmă, și pe Moldoveanu de la Sibiu. Venise deci și el să vadă ce se va întâmpla cu mine, dar venise în așa fel, încât să nu mă întâlnească față în față. Și tot așa a și plecat îndată ce piesa s-a terminat. Nu vedem în sală nici pe fratele Ghiță, nici pe sora Marta de la Brașov, deși fuseseră și ei cu noi în 6 martie. Și asta ne-a făcut să gândim că, dacă ar fi fost cu adevărat procesul propriu-zis, ar fi trebuit neapărat să fie și ei prezenți. Dar, iată, nu-s!
După strigarea unor nume absente, s-a trecut repede peste procesul de crimă de dinaintea noastră. Nici unii nu i-au arătat absolut niciun interes. I-au fixat o amânare, ca să ajungă repede-repede la noi. Se vedea că acesta era cel mai important lucru pentru astăzi: elementul surpriză să-și facă efectul total asupra noastră. Noi, care se știa bine că eram total neobișnuiți cu judecățile, trebuia să fim luați cu mare grabă, pentru ca nu cumva să ne dezmeticim înainte de a fi condamnați. Spre a nu le crea vreun neajuns în aranjamentele lor. Era clar că totul fusese mai dinainte pregătit, ca noi să fim luați ca niște oi din țarc. Cele două femei judecătoare și bărbatul procuror s-au purtat de la început cu o vădită prefăcătorie, spre a nu ne da nouă de bănuit, ci a ne lăsa impresia că au o foarte mare bunăvoință și chiar o deosebită simpatie pentru noi. Arătau chiar dezinteres pentru amănunte. De fratele Ghiță de la Brașov nici nu s-au interesat. La sora Marta, care fusese citată ca martoră, s-a renunțat în fugă „ca să nu mai amânăm procesul, spre a nu vă mai purta pe drumuri” – a explicat „binevoitoare„ președinta. Despre „apărarea” care trebuie normal să apară la un proces, nici n-a fost vorba… Nici măcar cea mai elementară conștiință a împlinirii unei datorii atât de cutremurătoare, pentru care puseseră un jurământ… Sau un simț uman de dreptate și respect față de cauza unor semeni. Ori respectul minim față de adevăr… Nimic, dar absolut nimic. Ce îngrozitor îl poate denatura și falsifica pe om o doctrină fără Dumnezeu! Cum îi poate anula orice personalitate și îi poate întuneca, orbi chiar, tot ce ar avea mai de valoare și mai nobil în el un om!
Am fost chemat primul și președinta mă întrebă:
– Îți mai menții declarația de la anchetă?
– Da, am răspuns eu.
– Ai cunoscut legea că nu ai voie să multiplici și să difuzezi materiale religioase neautorizate?
– Da. Dar tot ceea ce am scris și am difuzat nu conține absolut nimic rău și dușmănos nici contra statului, nici contra Bisericii. Dimpotrivă, conținutul cărților noastre este întru totul pe linia simțirii neamului nostru și a învățăturii Bisericii noastre, folositoare și necesare tuturor.
– Ați știut că secta Oastea Domnului este interzisă. De ce nu ați trecut la o altă sectă, autorizată de stat?
La întrebarea aceasta am crezut că nu merită să-i răspund nici un cuvânt. Dar am privit-o drept în ochi, cu toată durerea sufletului meu jignit și cu toate conștiința mea ofensată de totalul dispreț pe care îl arăta. Și de totala inconștiență cu care vorbea nu atât despre noi, cât despre cele mai sfinte valori ale neamului și ale credinței părinților noștri, care erau și ale părinților ei – și probabil și ale sufletului ei cândva…
Am clătinat mustrător din cap, continuând s-o privesc drept în ochi, fără să răspund nimic. Aceasta trebuia s-o facă să înțeleagă mai mult decât i-ar fi putut spune orice răspuns. Nu știu, poate că a înțeles ceva sau poate că n-a putut să înțeleagă nimic. A privit spre procuror.
– Tovarășul procuror, dacă are ceva!
– Da, să răspundă inculpatul de ce a scris și a difuzat aceste materiale, dacă știa că nu este voie?
– Pentru că necesitatea lor n-a încetat, ci a crescut. Am explicat și anchetei.
– De ce nu v-ați mulțumit cu activitatea Bisericii dacă ziceți că faceți parte din Biserica Ortodoxă?
– Pentru că activitatea Bisericii este insuficientă.
Ai mai fost condamnat și în trecut la șaisprezece ani muncă silnică tot pentru așa ceva. Statul nostru, prin grațiere și amnistie, ți-a arătat bunăvoință. De ce n-ai încetat?
– Eu activez de cincizeci de ani în domeniul scrisului religios și știu câtă nevoie este mai ales acum de acesta. Repet: n-am scris nimic rău, ci numai ceva ce era necesar pentru popor și credință… Și…
– Destul! Din cele declarate reiese clar vinovăția inculpatului Dorz Traian și a celorlalți inculpați. Cer aplicarea art. 94 din Legea 3/1974 cu art. 75 lit. „a” din Codul Penal. Condamnarea lor. Confiscarea tuturor materialelor aflate la ei. Și plata cheltuielilor de judecată.
Și se așează pe scaun.
– Ai primit vreo sumă de bani ca drepturi de autor pentru aceste cărți? mă întreabă președinta.
– Nu, nimic, de la nimeni.
– Cine ți le-a tipărit și unde?
– Nu știu.
– Mai ai ceva de adăugat?
– Da. Vă rog să-i scoateți de sub orice învinuire pe ceilalți, fiindcă ei nu sunt vinovați cu nimic. Eu i-am rugat, iar ei m-au servit. Și nici nu au scris și nu au difuzat absolut nimic. Vă rog…
– Destul! Mă refuză președinta cu aroganță și duritate. Semnează declarația! Următorul: Roșianu Vasile!
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 126
