Rusaliile din 1983 – Traian Dorz

De ziua acestor Rusalii, care în acest an se sărbătorea în 26 iunie, hotărâsem cu câțiva frați și surori un parastas cu daruri, colăcei și lumânări la mormântul părintelui. După bunul și străbunul nostru obicei. Era și o datorie a noastră creștinească față de memoria părintelui nostru și a celor din familia lui și a noastră, dar și respectarea unui procedeu frumos și biblic, după cum spune la Matei 10, 42 și la Marcu 9, 41.

Am hotărât deci cu acești frați și cu familia trupească – urmașii Părintelui Iosif: Jenica, văduva lui Titus, și Cristina și Iulia, fiicele ei – să ne pregătim pentru o rugăciune deosebită, chemând și pe părintele locului, care, împreună cu alți frați preoți din Oastea Domnului, să facă slujba obișnuită de rugăciune la mormânt la încheierea programului adunării frățești. Cam după ora douăsprezece. La această slujbă, noi, toți cei prezenți, vom însoți cântările preoțești cu glasurile și cu lacrimile noastre. Se obișnuiește, cum am spus, ca în aceste ocazii să se dea celor prezenți, în numele omului neprihănit în memoria căruia se face rugăciunea aceasta, câte o pâinișoară și o lumânare care se aprinde în timpul slujbei, ca un simbol al participării noastre la rugăciunea și reculegerea aceasta.

Toate acestea le-am pregătit din timp. Dar, socotind după toți anii de până acum – când participaseră cel mult până la două sute de frați – ne-am sfătuit ca de data aceasta să ne pregătim cam pentru trei sute de frați… Mai bine să rămână ceva decât să nu ajungă – am zis noi. Și așa am făcut.

Dar, când am mers noi în dimineața de Rusalii la mormânt, după cum ne pregătisem, acolo am aflat sosiți de seara, de noaptea, de acum de dimineața, o mare mulțime de frați și de surori. Eram cel puțin o mie de suflete și încă mai veneau, mai veneau grupuri-grupuri, pe jos, cu mașini, cu autobuze. Era și un timp frumos, cu cerul întreg senin, cu un aer sărbătoresc și unic.

O, ce mari minuni face Domnul Dumnezeul nostru pentru Lucrarea Sa și pentru alesul Său! Ni se umpleau sufletele de lumină și de putere cum trebuie să fi fost numai sufletele Sfinților Apostoli în Ziua celei dintâi Cincizecimi creștine. Era un vuiet ca atunci. Și mormântul acesta nemuritor, care este atât de proaspăt și vorbește atât de puternic, este acoperit de flori și cu lacrimi ca-n prima lui zi. (…)

Iarăși, peste 80 la sută dintre cei prezenți sunt tineri în jur de 20 de ani. Tineret frumos, sănătos, entuziast și fericit, dar mai ales curat în toată înfățișarea și ființele lor pline de prezența lui Hristos. O, ce viitor fericit pregătește Dumnezeu prin acest tineret curat și nobil neamului nostru și familiei noastre duhovnicești!

Tinerii noștri frați inteligenți și pricepuți au pregătit îndată o stație de amplificare fără de care vorbirile n-ar fi putut fi auzite nici de un sfert de ascultători, marginile adunării fiind departe. Și astfel, de la ora șapte dimineața, când a început programul cu rugăciune și cântare, și până după ora douăsprezece, s-au perindat prin fața microfonului de lângă crucea părintelui nostru mulți vorbitori, declamatori și cântăreți, însuflețind măreața adunare peste care Duhul Sfânt turna din belșug puterea și harul Său prin cele mai înflăcărate și frumoase poezii, cuvântări și imnuri sfinte. Programul acesta transmis de puternica stație se auzea până departe și o mulțime de străini, atrași din toate părțile, umpluseră cimitirul până departe, ascultând cu evlavie și cutremur minunatele cuvinte ale lui Dumnezeu.

Am văzut aici frați și surori veniți acum din toate județele țării, după mulți-mulți ani în care veneam aici doar câte două-trei suflete – și acestea, cu atât de mari riscuri și primejdii, pentru câteva minute. Iar azi, Dumnezeul nostru, ce mulți suntem! Niciodată de la 16 februarie 1938, când a fost înmormântat acest sfânt al lui Hristos, n-am mai văzut aici un atât de mare număr de suflete. Nici n-am petrecut un atât de îndelungat timp și sub atât de mari revărsări ale Harului de Sus ca acum. M-am uitat peste cei prezenți până unde i-am putut vedea și recunoaște și, în afară de patru sau cinci care mai fusesem aici și în 1938 – părintele Vladimir, fratele Opriș, fratele Leon Andronic, fratele Bucur – toți ceilalți, dar absolut toți erau noi și tineri. Erau alte fețe, dar pe ele aceeași lumină. Alte inimi, dar în ele același foc. Alți ochi, dar în ei aceleași lacrimi. Alte trupuri, dar în toți același duh. Alte voci, dar aceeași cântare. Alte glasuri, dar același Cuvânt.

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 183