După toate acestea, am primit o invitație specială să merg într-o duminică la catedrală să vedem și să ne bucurăm de bunul mers al lucrurilor de acolo.
Am făcut acest drum cu bucurie și pe ziua de 11 iunie 1988 am ajuns să stau dimineață de vorbă cu Înaltul Nica la Arhiepiscopie, iar duminică, 12 iunie, să particip atât la Liturghie, cât și la vecernia misionară, în catedrală. L-a programul de după masă am fost invitat în fața unei mari mulțimi de ascultători și de frați să țin o cuvântare de 25-30 de minute, ceea ce am și făcut.
Cu o zi mai înainte, sâmbătă, într-o discuție de două ore cu Înaltul Nica, mi s-a părut că văd un interes sincer și o caldă bunăvoință față de normalizarea activității Oastei Domnului în Biserică. Dar, printre cuvinte și pe sub ele, am observat totuși o reținere și o teamă din pricina inerției și conservatorismului celorlalți membri ai Sinodului care n-au nici dorința, nici încrederea și nici curajul unei inițiative deschise în problema asta. Fiecare se teme de un anumit risc și de o muncă mai susținută la care odată s-ar angaja… Și mai toți sunt ori bătrâni, ori comozi. Nimeni nu vrea să se lege la cap, fiindcă deocamdată nu-l doare pe nici unul. Va veni însă foarte curând vremea să-i doară pe toți și mă tem că nu le va mai trece apoi niciodată.
Inițiativa Înaltului Nica de la Galați era opera riscului său personal și unic. Nimeni dintre ceilalți ierarhi nu s-a mai arătat gata să mai aibă un astfel de curaj.
Cam astfel de impresii am primit eu de sub cuvintele sale de atunci.
De fapt, știam eu de mult aceste vinovate adevăruri. Dar acum văzându-l măcar pe dânsul animat de aceste gânduri fericite, nădăjduiam că va avea curaj și va urma cu hotărâre și cu orice risc această frumoasă acțiune până se vor convinge cu toții de rezultatele ei – și vor ieși pe rând din inerție.
Deși știam și ce necruțătoare este rigiditatea și ura acestor oameni când se dezlănțuie împotriva cuiva chiar dintre ai lor, totuși speram că Înaltul Nica, fiind decanul de vârstă a membrilor Sinodului, va avea un cuvânt greu acolo și va determina formarea unei opinii favorabile față de inițiativa sa.
În concluzie, am fost sfătuit să fac un nou memoriu în care să aduc noi argumente și să insist pentru mai grabnica apropiere și colaborare pe care o doream. I-am răspuns:
– Înalt Prea Sfințite Părinte Arhiepiscop, dar eu am spus acest lucru destul de pe larg și insistent în primul memoriu scris, dar și verbal în audiențele atât la patriarhul Justin Moisescu, cât și la mitropoliții de la Iași, de la Sibiu, de la Craiova și Timișoara, precum și la episcopii de la Oradea, Cluj, Alba Iulia, Roman și Arad. Formal și verbal, peste tot am văzut bunăvoință și interes pentru problema ridicată în memoriu și discuții. În primul rând, chiar și la P.F. Teoctist, când l-am văzut anul trecut, ca mitropolit la Iași. Cu ce rost să mai fac acum un alt memoriu, în care n-aș putea spune alt lucru?
– Totuși e bine să mai faci. Este nevoie să li se mai amintească. A trecut prea mult timp de atunci, au mai fost și alte probleme, între timp unii s-au schimbat, alții au murit. E bine să li se mai amintească. Altfel, dacă nimeni nu mai zice nimic, nu-i prea mai interesează nici pe ei.
– Bine, dar, dacă ar fi avut măcar cât de puțin interes în problema asta, ar fi trebuit măcar unul să dea un cât de mic răspuns oficial. Dar n-a răspuns nimeni nimic, în afară de Î.P.S. Voastră.
– Totuși încearcă… Dar nu te mai semna numai pe dumneata, mai adaugă măcar douăzeci de semnături dintre intelectuali, ca să se vadă că are greutate memoriul.
– Am să încerc să-l fac, dar n-am să pot lua iarăși drumurile ca în trecut când eram mai tânăr și mai sănătos. Acum nu mai sunt în stare, sunt foarte bolnav și obosit și nici nu mai am nici o posibilitate materială să acopăr atâtea cheltuieli câte cer astfel de drumuri. Numai Dumnezeu știe cum m-am descurcat și în trecut. Acum nu mai pot.
– Bine, dar gândește-te totuși că este o problemă foarte importantă și, dacă nu încerci dumneata acum, mai târziu nu știu cine ar fi în măsură să o facă. Însă nu mai merge singur. Mai ia cu dumneata, cum ți-am mai spus, măcar douăzeci de intelectuali și nu aminti prea mult acolo nici numele Părintelui Trifa și nici cel al Oastei Domnului, ei nu prea vor să audă aceste nume…
Și după câteva sugestii pe care mi le dădea, vroia să mă facă să reduc toată importanța problemei la niște condiții pe care, dacă le-am fi acceptat, ne-am fi anulat total noi singuri.
După acestea, s-a ridicat. Obosise. M-am ridicat și eu. Am promis că mă voi mai gândi cum voi face. I-am sărutat dreapta, i-am mulțimit, mi-am cerut iertare pentru eventualele greșeli și am ieșit petrecut de dânsul până la curtea reședinței sale, plină de cele mai frumoase garoafe, dalii și trandafiri.
Dar cu ce gust amar îmi simțeam acum plină gura…
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 497
