Centenar

Luni, 3 august 1959, pe la ora 15, o maşină neagră cu doi domni a oprit la poarta casei fratelui Valer. Acasă era numai sora Voichiţa; fratele Iulius era la coasă, sora Mărioara la vaci. Cei doi au intrat cu îndrăzneală în curte şi au întrebat de fratele Valer. Aflând că-i la munte, au plecat îndată…

Au mers acasă la pădurar şi l-au luat drept călăuză spre muntele ciulenilor. De frică, acesta nu le-a spus că el nu cunoaşte bine drumul. Cunoştea doar pădurea ce o avea în grijă, nu şi munţii ceilalţi.

După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunți, când mă așteptam să vină și arestarea mea, în dimineața zilei de 3 august, iată că într-adevăr milițianul comunei intră în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da. Era adevărat. Eram condamnat la doi ani închisoare și el venea acum să mă ridice. Totul se petrecuse deci până la capăt acoperit, șiret, viclean și nelegiuit, pe neașteptate, fără nici un fel de termen, de lămurire, de clasificare, spre a fi luați prin totală surprindere, ca să nu avem nici un fel de posibilitate de a ne lua vreo măsură salvatoare. Eram deci condamnați fără nici un drept de recurs, fără nici o posibilitate de apărare.

Dar Dumnezeu, Care auzi strigătul lucrătorului Său şi al Lucrării Sale, adu­se o lumină.

De aici parcă începe iarăşi un capitol de evanghelie care ar suna cam aşa:

…În vremea aceea trăia în oraşul Făgăraş un om al lui Dumnezeu. El se nu­mea Octavian Metea şi era de meserie avocat şi ziarist, corespondent al ziarului «Universul» de la Bucureşti (cel mai mare şi mai vechi ziar de pe atunci din ţară). Octavian Metea avea el însuşi un ziar, «Ecoul», care apărea local şi în tiraj mic.

La bucătăria noastră se hrăneau, împreună cu noi, zi de zi, atâţia dintre cei care veneau şi plecau. Pentru cheltuielile ei, s-ar fi cerut mult mai mult de cât aveam.

Biata soră Liţa, bucătăreasa noastră, ne întâmpina aproape în fiecare dimineaţă, necăjită şi îngrijorată, cu ochii în lacrimi, zicând:

– Ce mă fac astăzi? N-am nici un ban! N-am nici măcar pe ce să cumpăr o pâine… Cum să mai merg la piaţă? Cum să-i mai cer părintelui când văd că n-are? Titus nici nu vrea să mai audă că-i cer ceva. Mi-a spus nici să nu-i mai vorbesc despre bani. Să fac ce cred eu… Cui să-i cer? Ce să fac, că, uite, sunt la masă cel puţin zece inşi şi astăzi… Spune, frate Marini, spuneţi, frate Dorz, ce să mă fac?…

Durerea ne încearcă iarăşi din greu. Sunt abia două luni de zile de când scumpul nostru Părinte Iosif a avut să sufere pentru a şasea oară o operaţie care l-a slăbit nespus de mult. A rămas numai pielea şi oasele. În fiecare zi este mutat de 2-3 ori de pe un pat pe altul.

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Am trecut prin o nespus de grea încercare… Pe la Paşti eram numai o umbră de om. Singura mea preocupare era cum aş putea scăpa viu acasă. De două ori am voit să plec, dar n-a fost cu putinţă… Ţin însă să spun că, alături de boală, m-a durut foarte mult şi un lucru: făcusem prin păr. Secaş o rugare privitor la datoria ce o aveam la Tipografia Arhidiecezană…

Au luat parte peste 2000 de fraţi şi surori din 145 de localităţi din 30 de judeţe. Bucurii şi lacrimi binecuvântate.

Chemarea făcută pentru adunarea de Sf. Ilie, în aducerea-aminte a neuitatului nostru frate Ioan Marini, a avut un mare răsunet în toată ţara. Din toate părţile, cei care l-au iubit şi care îi păstrează recunoştinţă pentru osteneala şi jertfa lui, s-au grăbit să vină pentru a dovedi încă o dată că dragostea nu uită ce datorează dragostei şi că o viaţă îngropată zi de zi în această înaltă jertfire de sine pentru binele altora a adus aşa binecuvântate roade pentru împărăţia lui Dumnezeu. O, dacă grăuntele n-ar fi murit, ar fi rămas singur… Dar dacă şi-a dat viaţa în slujba aceasta, iată roadele: mii de inimi care, din toate părţile ţării, vin să spună dragostea, mulţumirea şi recunoştinţa lor.

După o lună, pe data de 15 iulie 1938, gândul şi alergările pentru o nouă foaie izbutiră. Pe numele său, Titus, fiul Părintelui Iosif, reuşi să obţină o aprobare de la Tribunalul Sibiu pentru tipărirea unei gazete: «Armata Domnului Iisus Biruitorul”.

O nouă însufleţire ne strânse pe toţi să lucrăm pentru continuarea împlinirii marii noastre răspunderi.

Așa a venit ziua de 15 iulie când mă aflam în familia fratelui Nelu din Hunedoara, lucrând cu ei la „Taină și Minune”, căreia trebuia să-i punem la punct melodiile textelor din cuprins. Tocmai eram acolo cu încă doi frați cunoscuți când sună telefonul. Era ora șapte seara. Ridic receptorul și întreb:

– Cine-i acolo?

Într-o dimineaţă din vara aceea, părintele îmi dictase şi tocmai terminasem de scris articolul de fond pentru nr. 29, din 14 iulie 1935.

Era o mişcătoare izbucnire a amărăciunii pentru zădărnicirea unei acţiuni atât de frumoase şi de folositoare tuturor…