Arestarea fratelui Valer Mîndroni – Ioan Beg

Luni, 3 august 1959, pe la ora 15, o maşină neagră cu doi domni a oprit la poarta casei fratelui Valer. Acasă era numai sora Voichiţa; fratele Iulius era la coasă, sora Mărioara la vaci. Cei doi au intrat cu îndrăzneală în curte şi au întrebat de fratele Valer. Aflând că-i la munte, au plecat îndată…

Au mers acasă la pădurar şi l-au luat drept călăuză spre muntele ciulenilor. De frică, acesta nu le-a spus că el nu cunoaşte bine drumul. Cunoştea doar pădurea ce o avea în grijă, nu şi munţii ceilalţi.

Cam două treimi din drum se putea merge cu maşina, dar ultima parte numai pe jos. Securiştii nu prea erau obişnuiţi cu muntele, pădurarul nu prea cunoaște calea. Au mers ei şi au mers pe jos, dar la un moment dat şi-au dat seama că n-au luat-o pe drumul care trebuia. Aşa că s-au întors îndărăt. Au luat-o pe alt drum, dar nici acela nu părea că duce la Cioaca Ocoalelor, cum se cheamă muntele ciulenilor. Atunci au luat-o cam de-a dreptul, cam de-a întregul prin pădure. Bineînţeles că s-au rătăcit. Începea să se întunece iar ei tot nu ieşeau la lumină. Au intrat în panică. Comandantul era agitat şi-i reproşa şoferului că nu are lanternă, pădurarului că nu cunoaşte potecile.

Tot urcând ei şi bâjbâind, au căzut, s-au murdărit, s-au lovit. Şoferul şi-a dat jos cămaşa şi a sfâșiat-o; din fâșii a făcut făclii cu care a luminat cât de cât calea. Până la urmă au ajuns sus pe munte. Dar nu la muntele ciulenilor, ci la al celor din Peştiniţa, iar aici nu era nimeni. Au început să strige, poate îi aude cineva. I-a auzit fratele Valer din muntele vecin şi i-a îndrumat pe unde să apuce ca să nu se afunde în prăpăstii.

Când s-au apropiat cei trei de el, fratele Valer i-a întrebat pe cine caută. Pe tine te căutăm, a spus şoferul. Dar cine sunteţi, de mă căutaţi pe mine? Şi de ce mă căutaţi? Lasă că vezi cine suntem, i-a strigat nervos comandantul…

Drumul înapoi spre Ciula a fost mai simplu de parcurs, fratele Valer fiind un obişnuit al plaiurilor, al potecilor, al cărărilor printre prăpăstii.

Când i-a văzut sora Voichiţa pe toţi în casă şi pe fratele Valer tăcut şi resemnat, stând în picioare, ca un străin, lângă uşorul uşii din dreapta, unde îi poruncise comandantul să stea,i s-a făcut rău. Plânsese aproape în continuu de la amiază iar acum, văzându-i pe aceşti străini cum tropăiau prin casa ei, nu a mai rezistat. Au aşezat-o pe pat în camera din stânga şi a rămas acolo până au plecat securiştii cu fratele Valer.

A început percheziţia. Comandantul stătea la masă iar şoferul răscolea casa. A dovedit un zel cu totul anormal. Orice foaie de hârtie pe care era scrisă o strofă de cântare, o aducea pe masă. Era dintr-un sat vecin şi cunoştea familia Mîndronilor, dar s-a comportat ca cel mai străin dintre străini.

Comandantul se grăbea. După aventura din munţi, voia să ajungă cât mai repede acasă. A început întocmirea procesului verbal. A notat în mare cele adunate pe masă, iar la urmă a voit să treacă în document şi Biblia. În acest moment a intervenit sora Mărioara spunând că nu se poate să le ia Sfânta Scriptură. Că orice casă are dreptul la o Biblie. Dacă ni-l luaţi pe tata, lăsaţi-ne măcar Biblia lui.

Comandantul, luat prin surprindere, s-a blocat. Era târziu şi era, probabil, prea obosit să mai lupte cu împotrivirea ei. După un moment de ezitare, a luat Biblia şi a aruncat-o în direcţia uşii, înjurând-o pe sora Mărioara. Dar sora a prins din zbor Biblia şi a strâns-o la piept. Apoi a pus-o sub pernă la sora Voichiţa, în camera din stînga.

Prima dată şi-a luat rămas bun de la soţie, de la sora Voichiţa. Erau căsătoriţi de 32 de ani. Trecuseră prin atâtea împreună şi, cu toate frământările vieţii, au fost toată vremea foarte ataşaţi unul de altul. Dar mai ales în anii din urmă, de când au venit la Oaste, viaţa lor de familie a fost cum nu se poate mai frumoasă…

Şi-a luat apoi rămas bun de la sora Mărioara. Cât de grea a fost şi despărţirea aceasta! Ea-i era mai mult decât o noră, era ca o fiică bună. Fusese aproape o fetiţă când a venit în casa lor, avea doar 16 ani. Tatăl ei murise când ea era de 12 ani. S-a ataşat de fratele Valer cum fusese ataşată şi de tatăl ei, căci găsise în el pe părintele pe care îl pierduse. Mai ales în anii din urmă, când L-au aflat cu toţii pe Dumnezeu, viaţa ei aici a devenit o bucurie, poate mai mare decât în familia în care s-a născut…

În sfârşit, a venit vremea să-şi ia rămas bun şi de la fiul său, nădejdea bătrâneților sale, fratele Iulius. Se despărţea atât de greu de el! În ultimii ani îi cam lăsase lui în grijă gospodăria şi el se descurcase bine. Acum îi lăsa în grijă familia. Şi era liniştit din această privinţă, ştiind pe ce mâini bune o lasă. Dar mai avea el o familie, mai avea familia duhovnicească, familia Oastei, căreia îi dedicase o bună parte din energia lui în ultimii ani. Nu putea pleca fără să-i spună fiului Iulius un cuvânt referitor la Oaste…

Astfel că la despărţire, printre lacrimi, mai înainte de a se smulge din braţele fiului, i-a spus aceste cuvinte puţine, dar grele, ca un testament, ca o ultimă dorinţă la despărţirea definitivă: … Dragă Iulius, tu să nu lași adunările Oastei. După care au izbucnit amândoi şi mai tare în plâns…

Afară aşteptau comandantul şi şoferul. Au coborât cu toţii spre poartă, au urcat în maşina neagră care a pornit în grabă spre Haţeg. Era ora 3 dimineaţa, 4 august 1959.

Un bun ostas al lui Hristos. Fratele Valer Mîndroni de la Ciula, Ioan Beg