Așa a venit ziua de 15 iulie când mă aflam în familia fratelui Nelu din Hunedoara, lucrând cu ei la „Taină și Minune”, căreia trebuia să-i punem la punct melodiile textelor din cuprins. Tocmai eram acolo cu încă doi frați cunoscuți când sună telefonul. Era ora șapte seara. Ridic receptorul și întreb:
– Cine-i acolo?
Am tresărit puternic când am auzit o voce clară și apropiată, ca la câțiva pași:
– Aici Fivia Delapeta din SUA. Vorbesc din partea unor congresmeni din SUA , care doresc să-ți pună o întrebare în legătură cu acordarea Clauzei Națiunii celei mai favorizate pentru România. Și este o minune că v-am găsit în momentul acesta la telefon aici, fiindcă tocmai pe dumneavoastră vă căutam neapărat și iată ce bine-i că v-am găsit… Comisia însărcinată cu problema acordării Clauzei tocmai discută aici acum această problemă. Sunt multe opinii contra acordării Clauzei, motivând că România nu respectă drepturile omului și că exercită mari presiuni, prigoniri religioase împotriva credincioșilor – și mai ales a Oastei Domnului. Și a dumneavoastră personal, Traian Dorz, ca lucrătorul cel mai cunoscut al Oastei Domnului. De aceea cei interesați să afle sigur acest lucru doresc să vă întrebe chiar pe dumneavoastră personal care este adevărul asupra acestui lucru și ce aveți dumneavoastră de declarat în privința aceasta.
– Mă bucur foarte mult, dragă Fivi, am răspuns eu, că, în sfârșit, cineva ne întreabă și pe noi în problema noastră, fiindcă până acum mulți chemați și nechemați s-au amestecat în acest lucru fără să ne întrebe și pe noi. Unii declarând verbal sau în scris multe lucruri care să le facă lor publicitate, poate, dar nouă de cele mai multe ori ne-au făcut un deserviciu. Acum, dacă a sosit momentul să ne spunem și noi cuvântul, vă rugăm să luați un casetofon și înregistrați pe bandă declarația noastră categorică pe care să o predați comisiei care se ocupă cu problema acordării clauzei. Puteți să înregistrați?
– Da! Spuneți!
– Declarație-apel. Eu, Traian Dorz, dimpreună cu toată mulțimea membrilor Oastei Domnului din România declarăm solemn că în prezent ne bucurăm de toată libertatea religioasă în ținerea adunărilor, rugăciunilor și nunților noastre în public, fără niciun fel de amestec sau prigonire din partea autorităților statului nostru. Lucru pentru care suntem adânc mulțumiți și mulțumitori. De aceea noi ne iubim țara noastră, ne rugăm și muncim cu stăruință pentru ea și dorim fericirea ei, convinși fiind că fericirea fiecăruia dintre noi depinde, după cum spune și Sfânta Scriptură, de fericirea țării unde locuim. Cu această convingere dorim din toată inima, dimpreună cu tot poporul nostru, și facem un stăruitor apel să se acorde cu caracter permanent țării noastre Statutul preferențial, Clauza Națiunii celei mai favorizate, încredințați fiind că aceasta va contribui nu numai la bunăstarea noastră a tuturor, ci și la propagarea unui climat de pace și armonie între toți oamenii. Binele, bine rodește. Atâta, dragă Fivia. S-a înregistrat bine?
– Da. Dar acum încă o întrebare:
– Spune!
– Dacă, în alternativa cealaltă, Clauza nu s-ar aproba, ce rezultat ar avea asta, după părerea dumneavoastră?
– Rău, foarte rău, în toate privințele. De aceea noi insistăm din toate puterile să se acorde…
– Dar aici sunt mulți din partea altor culte, chiar și Calciu, care sunt contra acordării. Declarând că regimul din România prigonește credința și că dumneavoastră și Oastea Domnului ați suferit foarte mult.
– Dar Hristos cât a suferit? Dar înaintașii noștri, secole la rând, cât au suferit? Noi ne bucurăm acum pentru că ei au suferit atunci. În urma suferințelor noastre se vor bucura urmașii noștri, pentru că nici o suferință răbdată pentru o cauză bună nu o lasă Dumnezeu să rămână în zadar.
Dacă am suferit, pentru Dumnezeu și pentru binele neamului nostru am suferit! Hristos și suferința ne-au învățat pe noi însă să fim mai buni, și nu mai răi. Să iubim, nu să urâm. Să dorim binele alor noștri, și nu răul. Părinții noștri cât ne-au pedepsit și totuși au rămas părinții noștri pe care îi iubim și-i respectăm pe totdeauna. Așa este și cu Biserica și cu patria noastră. Și voi acolo sunteți niște ramuri mai îndepărtate, dar tot din trunchiul copacului nostru. Să nu vă rupeți nici de credința și nici de țara noastră, ci să le slujiți cu toată puterea voastră pe amândouă, cu atât mai mult acolo unde sunteți și acum când este nevoie. Pentru asta ați ajuns acolo și Dumnezeu v-a ajutat să puteți face ceva. Nu vă rupeți de trunchiul neamului și al credinței care v-a născut, căci cine se rupe de acestea este un om pierdut, orice s-ar pretinde el că este. Un astfel de suflet nu mai reprezintă pe nimeni și nu mai urmărește decât un interes egoist.
– Dar câți membri are Oastea Domnului în numele cărora vorbiți?
– Asta singur Dumnezeu poate să știe. Undeva între câteva sute de mii și un milion. Poate mai mulți, poate mai puțini. Cine știe nu spune. Cine spune nu știe. Dar încă o dată, noi toți ne rugăm să se țină seama numai de această declarație și să nu se mai ia în considerare nicio altă opinie a celor ce pretind că vorbesc în numele meu și al Oastei Domnului din România, dar care vor spune altceva. Aceasta este singura noastră declarație și opinie pe care o întărim și o susținem.
Acum, cu mulțumiri și salutări tuturor!
După aceasta, la câteva zile am aflat de la familia Fiviei că declarația noastră a avut un puternic răsunet în fața celor ce erau chemați să-și dea votul în problema acordării. Peste o sută cincizeci de voturi, care până atunci erau contra acordării, au trecut dintr-o dată de partea celor cu acordarea Clauzei, determinând apoi această acordare… Chiar și unii dintre congresmenii în cauză, venind ulterior în țara noastră, au confirmat ei înșiși acest lucru în fața unor personalități religioase și de stat din țara noastră, lucru care, firește, ne-a bucurat mult pe noi toți.
Pentru tot acest eveniment nespus de îmbucurător, noi mulțumim din toată inima și dăm toată slava numai Domnului Dumnezeului nostru, Care, iată cum știe de minunat și tocmai în clipa cea mai potrivită să întoarcă toate lucrurile spre binele celor ce-L iubesc și doresc să-L slujească cu sinceritate și smerenie pe El, căutând numai Voia Sa…
Căci cum să poți explica aceasta altfel decât ca o lucrare puternică, vizibilă și deosebită a înțelepciunii lui Dumnezeu, Care a făcut chiar în momentul cel mai critic ca tocmai noi, cei mai neînsemnați dintre toți cetățenii acestei țări, să putem pune cel mai necesar cuvânt, în cel mai înalt loc, pentru folosul neamului nostru și pentru cinstirea Lucrării lui Dumnezeu din care facem parte…
Ce ocazie uimitoare ne-a dat Dumnezeu pentru a ne dovedi în fața tuturor alor noștri – și a străinilor chiar – felul în care ne-a transformat pe noi Hristos și în care ne-a învățat El să răspundem noi la toate cele ce ni s-au făcut nouă… Ce examen istoric… De nu s-ar mai uita niciodată!
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 412
