La bucătăria noastră se hrăneau, împreună cu noi, zi de zi, atâţia dintre cei care veneau şi plecau. Pentru cheltuielile ei, s-ar fi cerut mult mai mult de cât aveam.
Biata soră Liţa, bucătăreasa noastră, ne întâmpina aproape în fiecare dimineaţă, necăjită şi îngrijorată, cu ochii în lacrimi, zicând:
– Ce mă fac astăzi? N-am nici un ban! N-am nici măcar pe ce să cumpăr o pâine… Cum să mai merg la piaţă? Cum să-i mai cer părintelui când văd că n-are? Titus nici nu vrea să mai audă că-i cer ceva. Mi-a spus nici să nu-i mai vorbesc despre bani. Să fac ce cred eu… Cui să-i cer? Ce să fac, că, uite, sunt la masă cel puţin zece inşi şi astăzi… Spune, frate Marini, spuneţi, frate Dorz, ce să mă fac?…
Biata soră Liţa!… Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în Împărăţia Lui, că mult s-a mai necăjit şi s-a mai ostenit şi ea, ca o binecuvântată Martă a Domnului, purtând tăcută şi răbdătoare necazurile şi grijile istovitoare ale hranei şi ale curăţeniei din sărăcia casei noastre, atâţia ani…
Ea singură l-a slujit cu cea mai multă răbdare şi credincioşie şi cei mai mulţi ani pe cel mai chinuit şi mai sărac sfânt al lui Hristos care a trăit în veacul acesta în ţara noastră.
L-a slujit cu statornicie şi cu credinţă, până la sfârşitul suferinţelor lui din lumea asta. Dumnezeu să-i răsplătească, pentru că mult a ostenit ea pentru Domnul.
Despre sora Liţa ar trebui vorbit şi scris cu lacrimi!…
Cât a muncit ea, cât a spălat, cât a alergat şi a suferit ea alături de istoria noastră zbuciumată! Mai ales în cel din urmă an al vieţii părintelui când, din cauza lipsurilor de tot felul şi a chinurilor părintelui, trebuia spălat atât de mult şi atât de multe.
Sărmana, cădea adeseori istovită. Cu picioarele umflate de reumatism, cu mâinile umflate şi rănite de spălat şi de gătit ea n-avea pic de timp pentru odihnă.
Numai noi, cei ai casei, eram la masă şi la dormit opt inşi. Eram: părintele, Titus, Viorel, Marini, Popovici, Munteanu şi Moraru (mai târziu Vonica şi Capătă) şi eu. Dar nici o zi n-a fost să nu mai fie şi alţi oaspeţi. Deci, cel puţin zece inşi… Toţi eram tineri şi prea fără griji. Totdeauna ocupaţi cu ale noastre, nu-i dădeam aproape niciun ajutor sorei Liţa la treburile ei. Adesea o vedeam rugându-se, când de unul, când de altul, să-i aducem măcar un braţ de lemne la sobă!
În ultima vreme de-abia mai putea.
Într-o zi, eram numai cu fratele Marini în casă. Lucram, când sora Liţa intră la noi plângând şi, lăsându-se pe un scaun, zise, privindu-ne cu durere:
– Fraţilor, nu mai pot!… Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele mele. Zi şi noapte n-am odihnă. Părintele e tot mai rău bolnav… n-are nici pansamente de schimb, n-are nici cămăşi. Trebuie să i le spăl mereu pe aceleaşi. Zdrenţe… Şi nu mai pot…
Apoi nu ştiu ce să mai fac de mâncare. N-am nimic… Am cumpărat şi azi pe banii mei pentru bucătărie.
– Soră Liţo, îi zise fratele Marini, încă puţină vreme şi se va sfârşi totul. Mai rabdă puţin şi pe urmă te vei bucura veşnic că ai răbdat.
Ştii bine că şi noi stăm aici fără nici un salariu şi ne vezi bine că nu avem decât hainele de pe noi, ca şi părintele… Dar ce să facem, dacă aşa trebuie să-L urmăm pe Domnul şi să facem Lucrarea Lui? Cei care au bani şi avuţii nu se gândesc la jertfă pentru Domnul… Dacă măcar acei care se înfruptă din munca părintelui, acei care au dus de ani de zile cărţi şi foi fără să plătească, dacă ei care ne datorează atât de mulţi bani şi-ar fi plătit măcar datoriile, noi n-ar trebui să suferim acum atât de mult.
Părintele ar avea şi el condiţii mai omeneşti, noi am avea măcar ceva din ceea ce s-ar cuveni după munca noastră, iar d-ta ai avea mai puţine de îndurat… Dar aşa…
Să ne ducem crucea totuşi cu răbdare. Odată, toate acestea vor avea o răsplată mult mai mare decât tot ce am fi putut primi pe pământ. Vino să ne rugăm!
Am îngenuncheat toţi trei şi ne-am rugat cu lacrimi pentru vremea de răbdare de care mai aveam nevoie până se va sfârşi şi calvarul nostru…
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 283
