Între două judecăți – Traian Dorz

Într-o dimineaţă din vara aceea, părintele îmi dictase şi tocmai terminasem de scris articolul de fond pentru nr. 29, din 14 iulie 1935.

Era o mişcătoare izbucnire a amărăciunii pentru zădărnicirea unei acţiuni atât de frumoase şi de folositoare tuturor…

Încă nu-i fixase nici un titlu potrivit când, ridicând din pat ochii spre mine, mă întreabă:

– Ce titlu zici tu să-i dăm?

– Între două judecăţi, răspunsei eu îndurerat, într-un îndemn venit ca o lumină de Sus. Pentru că mai este o Judecată. Şi aceea va fi cea adevărată şi definitivă!

– Bine, scrie aşa!

Astfel apărură aceste precizări:

„Între două judecăţi…

Mă uit peste judecata ce mi-a făcut-o Consistoriul din Sibiu. E scrisă pe 7 pagini mari de hârtie şi e plină cu acuzele şi învinuirile cunoscute de prin «Lumina Satelor». La pagina a treia găsesc însă şi una nouă. Ea grăieşte aşa:

«Tendinţa lui (a preotului Trifa) este de a duce cu sine în vag, spre o ţintă nedefinită, întreaga armată de peste 100 mii de ostaşi ai Domnului, credincioşi fii ai Bisericii, din toate unghiurile ţării».

Stau uimit şi uluit în faţa acestei acuze. Eu, sărmanul de mine, ştiam că «alerg spre ţintă» şi îi chem şi pe alţii la «ţintă». Şi, când colo, sunt acuzat că merg şi îi duc şi pe alţii în vag, în necunoscut.

Toţi îmi spuneau că am sunat din trâmbiţă «desluşit» şi, când colo, sunt acuzat că încurc lumea…

Prin cele peste douăzeci de tâlcuiri intitulate «Spre Canaan, spre Ţara Făgăduinţei»… eu i-am chemat pe cei 100 de mii spre o ţintă bine lămurită: spre Patria Cerească şi, când colo, sunt acuzat că îi duc pe ostaşi în necunoscut, în haos, în pierzare…

De 12 ani de zile strig mereu pe ostaşii Domnului: «Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre» şi totuşi Consistoriul Spiritual din Sibiu mă acuză şi mă judecă pentru că duc lumea ostaşilor «spre o ţintă nedefinită». Cumplită judecată!…

Stau şi mă întreb: Oare merge după mine, după un om mic şi slab, o armată întreagă de 100 mii de oameni? Ridicol!

Da! Armata merge, dar nu după mine, ci după Iisus Biruitorul; merge cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii şi luptei noastre. Eu nu am nici un alt merit, decât atât că am arătat desluşit «ţinta» şi m-am silit să păşesc şi eu spre ea.

Da! Îmi recunosc «greşeala», am târât după mine, pe drumul crucii, o armată întreagă de 100 mii de oameni pe care i-am adus la picioarele Crucii… şi pentru «crima» asta, desigur, am meritat aspra pedeapsă pe care mi-a dat-o Consistoriul Spiritual din Sibiu.

În poveştile lui Andersen, este şi una cu un om nevoiaş care avea un fluier fermecat. Cu vraja fluierului său putea duce după sine pe oricine. Consiliul comunal din acel orăşel a judecat că omul acela nevoiaş ar putea fi şi de folos cu vraja fluierului său.

Duminica, nevoiaşul era pus să cânte de-a lungul străzilor, pe unde erau crâşme şi locuri de petrecere şi îi scotea pe oameni din cârciumi şi îi ducea cu fluierul la biserică…

Un om nevoiaş s-a ivit şi în ţara asta. Şi a început să cânte dintr-un fluier fermecat: din fluierul «Golgotei». Şi cu fluierul acesta a scos de prin cârciumi mulţime mare de oameni şi i-a dus la biserică…

Şi, drept răsplată, strigă acum unii: Să piară vrăjitorul!… Să tacă fluierul…

Iar alţii, de altă parte, răspund: dar ce rău a făcut omul acesta?… Şi cei «vrăjiţi», aşijderea, nu vor să audă de moartea «vrăjitorului» şi strigă să le cânte mai departe din «fluier»…

Iar nevoiaşul stă la mijloc şi aşteaptă Judecata Dreptului Judecător.”

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 166