Ultima arestare – Traian Dorz

După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunți, când mă așteptam să vină și arestarea mea, în dimineața zilei de 3 august, iată că într-adevăr milițianul comunei intră în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da. Era adevărat. Eram condamnat la doi ani închisoare și el venea acum să mă ridice. Totul se petrecuse deci până la capăt acoperit, șiret, viclean și nelegiuit, pe neașteptate, fără nici un fel de termen, de lămurire, de clasificare, spre a fi luați prin totală surprindere, ca să nu avem nici un fel de posibilitate de a ne lua vreo măsură salvatoare. Eram deci condamnați fără nici un drept de recurs, fără nici o posibilitate de apărare.

Trebuia deci să-mi iau traista și să plec imediat cu el.

Până ce eu am intrat în casă pentru a-mi lua rămas bun – și pe cea care trebuia să vină cu mine – milițianul ieșise în stradă, ștergându-și ochii de lacrimi vădit îndurerat și jenat și el de ceea ce trebuia să facă. Omul acesta, ca și ceilalți din jurul meu până departe, mă cunoșteau destul de bine și de mulți ani și vedeau și ei cu uimire și consternare ce nedreptate se face împotriva mea chiar și acum, bătrân, după ce știau ce mi se făcuse în atâția zeci de ani când măcar eram tânăr. Vecinii se uitau și ei mirați și neîncrezători de după garduri și din curți și clătinau îndurerați din cap, văzându-mă iarăși dus la închisoare la anii aceștia, bătrân și bolnav, cu traista și cu cârja, ca un făcător de rele. Chiar bietul milițian care mergea și el cu capul în jos, rușinat de prezența lui lângă mine, se simțea ca un vinovat de urâciunea misiunii pe care trebuia s-o îndeplinească. Vroia să-mi ia traista și să mi-o ducă el și mă sprijinea, văzând că eu de-abia merg, șchiopătând.

Pe drum am aflat de la el că mandatul meu de arestare trebuia să sosească mai devreme cu zece zile, dar, fiind întocmit cu o greșeală de nume, fusese înapoiat pentru corectare acolo de unde pornise, la Tribunalul Alba Iulia. Domnul Iisus făcuse asta pentru că altfel n-aș fi putut lua parte la cele două ocazii frățești unde era neapărat nevoie. Încă o dovadă că tot ce trebuie să ni se întâmple nu vine decât prin voia și prin rânduirea Domnului, nu prin voia oamenilor și când ar vrea ei să fie, ci prin controlul Voii lui Dumnezeu și când hotărăște El.

Doamne Iisuse, dacă arestarea mea n-ai lăsat-o când au hotărât oamenii, nu lăsa ca nici eliberarea mea să fie când au hotărât ei. Chiar dacă numai cu trei zile mai devreme, vreau s-o primesc din Mâna Ta, dragul, dulcele, scumpul meu Mântuitor, și nu din mâna lor. Să fie tot ce mi se întâmplă numai de la Tine, și nu de la ei.

După niște formalități de vreo două ceasuri la Beiuș, am fost suit într-o mașină și dus mai departe, la Miliția de la Oradea. Aici am fost predat milițienilor de serviciu, care îndată mi-au luat tot ce aveam asupra mea, apoi m-au predat la șeful arestului căruia i-au spus:

– Du-l și bagă-l la 19.

– Vă rog să-mi lăsați și bățul, am zis eu, nu pot umbla fără el.

– Când vei merge mai departe ți-l vom da. Acum rămâne aici. Mergi rezemându-te de pereți.

Cel care mă luase în primire mă împinse pe o ușă din dos în coridorul îngust și întunecos al arestului, trântind în urma mea cu zgomot ușa grea de fier și împingându-i zăvorul fioros… Doamne, ce familiar și cunoscut îmi deveni dintr-o dată acest zgomot cu rezonanțe atât de adânci și de blestemate în inima mea, în urechile mele, în toată ființa mea încrâncenată, pe care mi-au chinuit-o atâția ani! Adormise totul în mine în 1964 – dar nu murise. Iar acum după optsprezece ani, iată ce viu și ce puternic se trezea din nou, când pătrunsesem iarăși în împărăția lui de întuneric, de groază, de miasme râncede și otrăvitoare. Ce cunoscut îmi deveni dintr-o dată și acest aer acru, stătut și mucegăit, care mă izbi ca un duh rău peste față! Și oamenii aceștia cu uniformele lor ca a lui Zoli-baci, a lui Nehez-baci, a lui Tapiru, de parcă abia ieri mă despărțisem, și nu acum treizeci și cinci sau optsprezece ani.

Cel ce mă ducea de la spate, împingându-mă, se opri în fața unei uși și, deschizându-o îmi zise:

– Intră aici!

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 134