Era o zi de iunie 1935… După ce ne-am dus de două ori încolo şi încoace prin micul parc, ne-am aşezat acolo, pe banca de lângă turnul scărilor.
Dintr-o dată, părintele căzu tăcut pe gânduri, privind… După un timp îmi arată, aproape de noi, o bancă şi un loc cu multă iarbă verde, zicând: „Vezi, dragă Dorz, (aşa îmi zicea el aproape totdeauna: «dragă Dorz») vezi tu banca aceea de acolo? Acolo am scris eu cântarea «Mai lângă Domnul meu». Eram, în zilele acelea, într-o stare sufletească deosebită. Simţeam că am în mine ceva care avea nevoie să se mărturisească puternic. Era toată dragostea şi recunoştinţa pe care o purtam fierbinte în tot sufletul meu faţă de Dulcele meu Mântuitor, Care m-a iubit atât de mult şi Care este atât de bun cu mine…
Ţie îţi este uşor să faci poeziile! Tu ai din plin de la Domnul acest dar. Dar tu nu ştii cât m-am chinuit eu cu poezioarele pe care le-am scris când aveam nevoie de ele şi nu avea cine să le facă.
Atunci când scriam: «Mai lângă Domnul meu», m-am chinuit multe zile şi nopţi. Scriam şi ştergeam, că nu-mi ieşea nimic după cum simţeam; şi nu-mi plăcea.
Mâzgăleam pagini întregi de caiete cu tot felul de rime, dar nu eram mulţumit. Găsisem unele cuvinte potrivite să rimeze cu «El», dar îmi trebuia în fiecare strofă a cântării un alt cuvânt, şi nu-mi ieşea unul, tocmai acela unul, ce simţeam eu că trebuie să fie cuvântul care să-mi zugrăvească cel mai bine starea vieţii mele de dinainte de a-L afla pe Domnul Iisus. Simţeam cuvântul că este, îl căutam, îl chemam şi nu-mi venea!
Găsisem «fel», găsisem «zel», mai găsisem multe altele, dar îmi lipsea ceva mai mult, ceva care să-mi redea toată starea trupească şi sufletească a vieţii mele.
Atunci, uite pe banca aceea, cum stam privind la tot felul de oameni de prin parc, mi-a venit dintr-o dată, ca un fulger, în minte cuvântul atât de mult căutat.
Era: «singurel»…
M-am umplut dintr-o dată de o aşa bucurie, încât am început să sar şi să strig: Slavă, slavă, slavă Ţie, Iisuse! Slavă, slavă, slavă Ţie, Iisuse!… Şi râdeam, şi plângeam, şi m-am aruncat în iarbă, că îmi venea să mă tăvălesc pe jos de bucurie… Se uitau oamenii miraţi la mine. Am auzit pe unii şoptindu-şi cu durere: «Săracu popa Trifa, uite, a înnebunit…».
Nimeni nu-i în stare să înţeleagă ce mare este o astfel de bucurie, decât acela care, căutând îndelung, a aflat în sfârşit comoara lui cea de mare preţ…
Tu poate ştii asta. Poate că şi tu ai păţit vreodată la fel”.
Când termină de povestit, aveam amândoi ochii plini de lacrimi.
Cunoşteam şi eu atât de bine chinul acestor căutări, dar nu le-am mărturisit niciodată. Eu îmi scriam şi atunci, şi după aceea, cele mai multe din încercările mele, numai noaptea, pe întuneric, să nu mă vadă nimeni. Ca şi cum aş fi făcut o faptă rea, scriind poezii. Îmi era ruşine când cineva spunea despre mine: Este poet. Sau când mă întreba: Tu faci poezii? Cred că până la sfârşitul vieţii mele voi rămâne cu acest simţământ. Ca şi cum ar fi fost o ruşine a scrie versuri, ceea ce am făcut de când mă ştiu.
Totdeauna mi-a fost ruşine când n-am reuşit în lucrul de care m-am apucat. Şi în lucrul poeziilor niciodată n-am simţit că am reuşit bine.
Atunci de ce nu m-am lăsat de el?
Nu ştiu! Am crezut că până la urmă voi reuşi.
Cred însă că n-am reuşit, pentru că simţământul acela nu m-a părăsit nici azi. Stă şi acum tot acolo unde l-am avut atunci, la început.
Prin locul acela din parcul Sibiului n-am mai fost de zeci de ani.
Dar cu sufletul mă reîntorc mereu să mă aşez pe banca aceea lângă umbra sfântă cu care, în momentul neuitat din iunie 1935, am gustat, ca dintr-o împărtăşire, acelaşi pahar.
Câtva timp mai târziu, după povestirea din parc, reluând de data asta în cămăruţa cu cele 80 de trepte, unde se mutase discuţia asupra cântărilor scrise de el, îmi spunea:
odată, când vom avea timp, tot va trebui să le revedem noi doi împreună! Chiar şi în: «Mai lângă Domnul meu», încă mai sunt părţi de care sunt nemulţumit şi care vor trebui îmbunătăţite…
– Bine, părinte. Când aveţi un timp liber şi potrivit…
Dar nici acest „timp potrivit”, ca nici altele, nu l-a mai avut.
Şi poate că e mai bine aşa cum a rămas cântarea din pana lui. Totuşi el mai trecuse peste ea, pentru că iată cum a fost publicată în forma ei dintâi, în «Lumina Satelor» din 26 iunie 1927:
Un cântec preadulce învăţat-am în lume
Un cântec ce ar trebui neîncetat să răsune
Cântarea mea e scurtă, se cântă într-un fel
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Chiar El m-a-nvăţat această cântare
Lovindu-mă cu multe necazuri amare
M-a învăţat să cânt cu râvnă şi zel
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
El cuibul casei mele mi-a spart
Şi m-a trimis prin lume pribeag
Simţindu-mă singur, să cânt singurel
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
O, dragi cititori, gândiţi-vă bine
că orice necaz în lume ne vine
Pe noi să ne-nveţe să cântăm într-un fel
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Sus inima voi cei întristaţi
Şi de-aţi păcătuit, nu disperaţi
Domnul ne cheamă să cântăm într-un fel
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Cu această cântare noi toate le biruim
Când moartea veni-va cu drag o primim
Cânta-vom şi-atunci aşa lin şi-ncetinel
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 149
