În ziua de 19 mai, după ce am pregătit alte două exemplare din albumul „Taină și Minune” și altele din „Memoriul” nostru, am luat drumul spre Episcopia de la Roman și Mitropolia de la Iași.
Am luat cu mine ca însoțitori pe doi din frații buni, Nelu de la Hunedoara și Ionuț de la Hălmagiu, și am plecat toți împreună cu cei doi frați, Viorel și Gicu de la Suceava.
La Episcopia de la Roman era numai episcopul-vicar Ioachim Mareș, pe care îl cunoșteam ca fiind un binevoitor al Oastei încă de pe când fusese preot întâi la Leorda lângă Comănești, apoi în Bacău…
Ne-a primit cu bucurie și mi-a arătat în vorbă foarte multă bunăvoință. I-am arătat memoriul și albumul, rugându-l să ne înștiințeze pentru primire la episcopul titular Eftimie, pentru a sta de vorbă personal și cu dânsul, căruia vroiam să-i predau memoriul și albumul cu dedicație.
S-a dus grăbit și bucuros, dar s-a întors încet și întristat.
Episcopul era reținut de niște personalități deosebite și „regreta mult că nu poate momentan. Dacă mai putem aștepta un timp, ne-ar primi cu bucurie. Dacă totuși nu putem aștepta, să-i lăsăm părintelui episcop-vicar totul. Și el se va ocupa cu bunăvoință de problema noastră…”
Mi-a părut rău că el este ocupat, cât și că noi ne grăbim pentru Iași – căci aș fi vrut în chip deosebit să le spun celor de la Roman despre tristele fapte abuzive petrecute contra fraților noștri din cele câteva localități din jurul Comăneștilor, când, în câteva rânduri, mari grupări de frați ai noștri aflați în Plopu, la Măgirești, la Leorda când, din toamnă până în primăvară, numai în câteva luni, frați găsiți în adunare și chiar la hram au fost amendați fără milă, la rând, întâi cu câte o mie-două de lei fiecare. Apoi a doua oară cu câte trei și până la cinci mii de lei. A treia oară cu și mai mult. La Plopu, știți ce-au făcut milițienii… Am spus-o mai înainte la ceilalți, la care fusesem, și chiar patriarhului… Li s-au încasat banii la cei mai mulți pe chitanțe de câte o sută de lei, ca infractori… la legea circulației. Apoi i-au amenințat cu amenzi și mai mari, repetate, dacă va fi nevoie săptămânal, până îi vor desființa de tot. Ba și cu bătaie și cu închisoare.
– Îi cunosc pe ostașii de acolo, îmi spuse cu tristețe episcopul-vicar Ioachim. Am fost câțiva ani preot chiar în unele din comunele de acolo.
– Vă rugăm foarte mult, mergeți și vedeți tragedia lor la fața locului. Și dacă puteți, căutați să-i ajutați pe acești nevinovați împotriva cărora se săvârșesc astfel de samavolnicii și abuzuri. Vom spune și în alte părți la autoritățile superioare, poate se vor opri astfel de nedreptăți.
– Promit să mă ocup cât mai curând de asta.
– Vă mulțumim. Și sărutăm Dreapta.
N-am mai putut aștepta. Trebuia să fim cât mai repede la Iași la mitropolitul Teoctist… I-am lăsat deci totul, împreună cu o scrisoare de scuze și mulțumiri către Prea Sfințitul Eftimie… (scrisoare la care, normal, ar fi trebuit să mai răspundă vreodată – dar n-a mai răspuns).
La Iași am ajuns destul de târziu. La secretariatul Mitropoliei mi s-a spus că nu se știe dacă Înaltul Teoctist este acasă sau nu, dacă primește sau nu. Să mergem la reședința mitropolitană, să căutăm pe părintele Clement, să sune la poartă, fiindcă poarta este totdeauna încuiată: și, dacă îl voi găsi pe părintele Clement, el este în măsură să știe.
Când am ajuns la poarta reședinței, poarta era deschisă. Și ceva mai sus, în hol, o ființă zâmbitoare în reverendă. După salutul obișnuit, am zis:
– Caut pe părintele Clement.
– Eu sunt!
– Și eu sunt… mi-am spus numele – și aș avea o stăruitoare rugăminte, să-l anunțați pe Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Teoctist, dacă este aici, că-l rog să binevoiască a mă primi doar cinci minute pentru a-i preda un memoriu și un omagiu.
Fața zâmbitoare a părintelui Clement s-a întors puțin înapoi și a intrat pe o ușă deschisă în urma lui… Nu știu de ce mi s-a părut foarte semnificativ zâmbetul lui, graba aproape pregătită, ca și poarta pe care o aflasem, contrar înștiințării de la secretariat, deschisă.
Pe ușa pe unde intrase părintele Clement, văd ieșind o impunătoare față bisericească… Am presimțit îndată că este Înaltul Teoctist. Acesta, trecând spre o altă ușă – vizavi cu cea prin care ieșise – îmi făcu semn să-l urmez. Mă așteptă în mijlocul unei încăperi mari și somptuase, cu brațele deschise și, cuprinzându-mă la pieptul său, mă îmbrățișă părintește, spunându-mi:
– Fii binevenit, dragul meu!
M-am înduioșat dintr-o dată până la lacrimi. Dintre toți cei la care mai mersesem până atunci și la care am mai mers și după aceea, nimeni n-a făcut față de mine un astfel de gest.
– Sărut Dreapta, Înalt Prea Sfințite Părinte Mitropolit, i-am zis eu adânc mișcat. Și m-am aplecat adânc spre dreapta sa care era întinsă spre mine… Am dorit de mult să ajung până aici, spre a Vă prezenta atât această lucrare închinată cinstirii Sfintei Fecioare Maria, Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cât și acest memoriu al nostru conținând o stăruitoare propunere și rugăminte pentru normalizarea situației Oastei Domnului în cadrul și în viața Bisericii noastre, rugându-Vă cu smerenie și insistență să binevoiți a mi le primi pe amândouă. Albumul, ca pe un omagiu respectuos și smerit pentru Î.P.S. Voastră personal. Iar memoriul, pentru a-l cerceta cu grijă părintească și binevoitoare, spre a lua cunoștință de conținutul lui și, dacă veți găsi dreaptă și bună cauza și soluția aceasta, să binevoiți a-l sprijini la vremea sa… Și le-am pus respectuos pe masă în fața Î.P.S. Sale, cu prima pagină a albumului desfăcută, spre a putea citi dedicația pe care i-o scrisesem.
A admirat-o, a mulțumit pentru ea și a zis:
– Ați muncit și ați cheltuit foarte mult pentru lucrarea aceasta!
– Pentru Maica Domnului, Înalt Prea Sfințite, nu-i nimic prea mult.
– Eu te-am așteptat, frate Dorz, și am știut că vei veni odată și aici. Am aflat despre acțiunea dumitale și sunt foarte mulțumit de ea. Nimeni afară de dumneata nu putea începe o astfel de acțiune – și era atât de necesară! Eu n-am fost niciodată nici pentru numele de ostaș al Domnului, dar nici contra. (…)
– Vă rugăm, după citirea memoriului nostru, dacă veți considera dreaptă cauza noastră, să binevoiți a susține rezolvarea ei pozitivă și realistă în fața Sfântului Sinod, precum și tipărirea aceste lucrări – la vremea sa.
– Te-am înțeles.
Și ridicându-mă, i-am sărutat dreapta, voind să plec. Din nou m-a îmbrățișat, spunând:
– Să vă dați toate silințele spre o deplină și ascultătoare colaborare cu preoții, ajutându-i pe cei mai slabi să se ridice și ei.
– Înalt Prea Sfințite, i-am zis eu cu lacrimi, sunteți omul ales al lui Dumnezeu și părinte al Bisericii. Dumnezeu Vă ascultă rugăciunile, Vă rugăm, ajutați-ne și rugați-vă pentru noi.
I-am văzut și ochii dânsului umezindu-se de lacrimi.
– Și voi să vă rugați pentru noi. Toți avem nevoie de rugăciune!
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 394
