Între acestea, la Bucureşti se convocase Sf. Sinod. Eu mă aşteptam ca Sf. Sinod să se ocupe mai de-aproape de chestia Oastei şi să aducă o oarecare hotărâre care ar fi ajutat aplanarea conflictului de la Sibiu. Dar tocmai în timpul acesta a venit la mine păr. profesor Aurel Nanu, de aici, din Sibiu. E părintele prin care, în tot timpul acestor frământări, am mai avut un anumit contact şi o oarecare mijlocire cu Mitropolia.
Părintele Nanu s-a interesat în direcţia unei aplanări a neînţelegerii.
Era tocmai când în Lumina Satelor apăruse violentul articol: Blasfemia părintelui Trifa.
Am răspuns: sunt gata să uit totul… Şi sunt gata să fac totul, numai să se facă o pace şi o înţelegere spre binele Bisericii şi bucuria fraţilor.
Ba eram chiar şi încântat de zorile unei împăcări. Uite – mi-am zis – soseşte Praznicul Învierii. Cel mai bun prilej să trecem cu bine peste această dureroasă frământare. Să uităm şi să iertăm toate pentru Înviere… Şi să le facem fraţilor de la fronturi o mare bucurie.
Martor îmi este Domnul şi părintele Nanu, că m-am bucurat ca un copil la gândul sfânt al păcii. În bucuria mea îmi făcusem, în gând, şi articolul cu bucuria de Paşti. Uite, părinte Nanu, în gândul meu am şi schiţat articolul cu bucuria de Paşti…
Dar… pe semne, n-a fost de la Dumnezeu să avem această bucurie. De la Mitropolie n-am mai primit nimic în direcţia unei păci.
În audienţă la Î.P.S. Sa
Văzând că vremea trece şi lucrurile se amână, mi-am cerut audienţă la Î.P.S. Sa. Am fost primit, am sărutat mâna şi mi-am cerut iertare pentru toate cele ce s-au întâmplat.
Mi s-a spus îndată, de la început, să precizez în scris ceea ce am de spus. Eu am arătat că ar fi mai bine să se clarifice mai întâi toate chestiunile care au produs frământarea şi pe urmă să se precizeze şi în scris ceea ce ar fi necesar. Nădăjduiam că, în sfârşit, acum a sosit binecuvântatul prilej să se pună la punct toate lucrurile spre binele Bisericii şi al Oastei.
Dar Î.P.S. Sa a rămas pe lângă punctul de a spune în scris ceea ce am de spus.
Mi s-au adresat apoi câteva cuvinte de învăţătură şi dojană despre care trebuie să mărturisesc – spre a fi sincer – că m-au durut foarte mult şi m-au rănit şi mai mult.
Mi s-a spus că în ţara asta sunt 8.000 de preoţi, dar nici unul n-a făcut – păcatul – pe care l-am făcut eu. Vor fi având ei, unii preoţi, unele scăderi lumeşti, dar ceea ce am făcut eu întrece totul.
Adică, dintre toţi cei 8.000 de preoţi, eu sunt cel mai greşit şi mai netrebnic. Mi s-a făcut un fel de observare chiar şi pentru sărutarea mâinii şi cererea de iertare, spunându-mi, că asta încă nu-i pocăinţă.
– Dar, Î. P. Sfinţite Stăpâne – am răspuns eu – cu ce altceva puteam eu veni aici decât cu o cerere de iertare?
Peste tot, audienţa a decurs într-o atmosferă grea. Mâhnit în sufletul meu am zis: dacă dintre toţi preoţii din ţara aceasta eu sunt cel mai netrebnic şi greşit, apoi să fiu judecat. Mai mult decât atât: eu Îl rog pe Însuşi Domnul de Sus să mă judece şi El, dacă ştie că sunt vinovat…
Şi cu aceste cuvinte, am plecat plângând, afară…
Nimic pentru Înviere
Înaintasem cererea de iertare la 18 aprilie. Adică cu zece zile înainte de praznicul Învierii.
Pentru praznicul Învierii aşteptam cuvântul păcii şi iertării. Dar – spre marea mea durere – n-a venit nimic.
În numărul de Paşti, Lumina Satelor, scria cu litere negre şi mari: Să iertăm toate pentru Înviere, dar cererea mea de iertare stătea fără nici un răspuns. Numai singur Domnul ştie cu câtă durere am trecut praznicul Învierii.
Chemarea la judecată
Între timp – ca un fel de răspuns la audienţa şi cererea mea de iertare – am primit citaţie să mă prezint la judecata Consistoriului Spiritual Eparhial pentru ziua de 8 mai.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol II, pag. 142-144