Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna, de la ferestre, vedeam afară – dincolo, peste Someş, şi dincoace – cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.
Un aer de primăvară veni şi în lagăr odată cu prima listă de eliberaţi, care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:
– Lista de eliberare! Lista de eliberare!…
Jos, în holul larg apăru un civil de la cancelaria lagărului (pe atunci toţi funcţionarii – şi directorul – erau îmbrăcaţi civil. Uniforme nu aveau decât gardienii şi şefii de secţie). Acest funcţionar avea în mână o listă. Lângă el, şeful de secţie striga:
– Toată lumea pe coridoare, în faţa camerei. Care îţi auzi numele îţi iei imediat tot bagajul şi-i dai drumul jos, uite aici, pe două rânduri! Fii atent!
Funcţionarul începu să citească numele scrise… Erau multe nume pe care le cunoşteam. De atâtea săptămâni eram aci. Începusem să ne cunoaştem între noi şi cu unii să ne şi împrietenim.
O larmă de nedescris se făcu dintr-o dată peste tot. Unii nu-şi mai puteau auzi numele de chiotele celor care şi-l auziseră. Uşi trântite, alergare pe scări sus şi jos, chemări de prieteni care se despărţeau… Strigăte de: “Linişte!”
Cei care erau de mai multă vreme aici şi care aveau o situaţie mai gravă, năvăleau acum în jurul fericiţilor care plecau, ca să le ceară haine, mâncare, încălţăminte.
Câţiva de la drept comun, care lucrau în fabrică, profitând de gălăgie, îşi călcară consemnul şi veniră şi ei să ceară… Erau ca nişte schelete palide şi pământii. Fură alungaţi îndată de ciomagul şefului de secţie. Ţi se rupea inima, văzând vânzoleala aceasta de oameni împărţiţi în două cete: cei puţini – care erau scrişi în lista fericiţilor care se încolonau jos, fiind apoi conduşi spre libertatea de dincolo de poartă – și ceilalţi, toți care rămâneau în urmă, sub zăvoare şi gratii, deși fuseseră şi ei atât de aproape de mântuire!
Curând cei strigaţi, plecară. Erau cam vreo 40 de fericiţi.
– Cei care nu v-aţi auzit numele, nu vă descurajaţi! zise cineva. Am auzit de la cancelarie că sigur mai sunt şi alte liste pentru zilele următoare. Până la sfârșitul anului trebuie să plecăm cu toţii. Se desfiinţează lagărul.
– Până la sfârşitul anului!… mormăiră descurajaţi câţiva din cei din jur.
– Ei, zise el, tot e mai bine şi mai târziu decât niciodată!
(…) În Vinerea Patimilor, a treia tulburare a apelor se ivi în lagăr, începând din sala cea mare de jos, de la intrare.
Acolo din nou, apăru lista. Din nou porunca:
– Toţi afară! Care îţi auzi numele, jos imediat, cu tot bagajul!…
Cam pe la mijlocul listei s-a auzit strigat şi numele meu.
Mi-am căutat îndată din ochi prietenii care, în timpul săptămânilor suferite aici, se apropiaseră de Domnul şi cu care devenisem atât de legat sufleteşte. Le-am împărţit tot ce aveam şi am ieşit, despărţindu-mă de ei cu lacrimi şi cu durere. Suferinţa îndurată împreună, te leagă de un prieten mai mult ca orice alte legături pământeşti.
Pe cât de mult doresc după cei de afară, pe atâta îmi pare rău acum de cei dinăuntru… O, dacă n-ar uita ei nici unul din cuvintele lui Dumnezeu, pe care le-am grăit împreună în lungile seri de citire a Bibliei! Sau în frumoasele ceasuri petrecute în biserică!
M-am încolonat în rândul soţilor mei, strângând în sân cele trei caiete cu cântările psalmilor. Biblia o lăsasem acolo, celor care aveau mai multă nevoie ca oriunde, de Hristos.
Şeful de secţie ne strigă:
– Luaţi pe două rânduri, să facem numărul.
Ne-a numărat. Eram mai mult cu unul. În listă erau 40 de nume, în rânduri 41 de oameni.
– Nu se poate! Care eşti ăla care nu ţi-ai auzit numele scris şi ai venit aici?
– Toţi ni l-am auzit!
– Nu se poate! Ia mai citeşte încă o dată!
Într-adevăr, era unul care intrase printre noi, fără ca numele lui să fie scris în “cartea eliberării”. Şi tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor. A fost alungat cu ocări şi batjocuri înapoi.
Mi-am adus aminte de pilda Mântuitorului cu cel care intrase în odaia nunţii fără să aibă haină de nuntă.
Şi m-am mai gândit la mulţi dintre cei care intră în rândurile copiilor lui Dumnezeu fără a avea naşterea din nou. Sunt unii din aceia care fac întocmai ca acest om care nu fusese scris în lista venită de la conducere, dar care se înghesuise în fruntea celor eliberaţi. Şi aceştia se pun de obicei în fruntea adunărilor Domnului şi se dau drept îndrumători ai altora.
Dar sunt nişte călăuze oarbe şi viclene.
Însă va veni în curând marea verificare. Şi toţi aceşti intruşi şi uzurpatori, vor fi daţi pe faţă înaintea tuturor, apoi vor fi aruncaţi aşa cum se cuvine, acolo unde merită.
Am fost duşi înaintea celor de la Siguranţă şi a directorului închisorii, care ne-au ţinut nişte cuvântări, cum se face de obicei la aceste ocazii cu toţi cei eliberaţi.
Eu tot timpul nu mă gândeam la nimic altceva decât la caietele mele din sân, rugându-mă Domnului, să nu-i lase să mi le ia.
Percheziţia se făcu sub ochii şefilor. Când ajunseseră la caietele mele, directorul îmi zise:
– Ce sunt astea?
– Nişte scrieri bisericeşti, domnule director!
– A, tu eşti Dorz?
– Da! Şi vă rog să mi le lăsaţi, fiindcă nu conţin absolut nimic decât lucruri religioase.
– Dar dumneata nu ştii că nu-i voie să scoţi nimic de aici?
– Ba da, dar acestea, dacă n-au fost oprite să intre cred că n-ar trebui oprite nici să iasă. Vă aduceţi aminte că dumneavoastră mi-aţi permis să primesc Biblia. Acestea nu sunt decât însemnări din Biblie. Uitaţi-vă! Vă rog mult să mi le lăsaţi!
– Ei, hai!
Şi apoi îi zise gardianului care îmi făcea controlul:
– Lasă-i-le! Pe el îl ştiu!
Eram gata să strig cât mă ţinea gura: Slăvit să fii, Doamne Iisuse, Care m-ai ajutat! M-am reţinut. Dar ochii mi se umplură de lacrimi.
În Sâmbăta Mare eram acasă.
În Dimineaţa Învierii eram la biserica din sătuţul nostru, cântând din toate puterile ființei mele: “Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Într-adevăr, în ce morminte fusesem – şi ce viaţă îmi dăruise dintr-o dată Marele meu Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos!
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 42-45
