În locul unde mi-am rostit judecata, mi-am auzit şi iertarea! În aşternutul unde am zăcut, plângându-mi durerea, mi-am primit şi vindecarea. Şi tot Tu, Cel pe care-L întristasem, m-ai şi înviorat. Poarta Îndurării s-a deschis şi Faţa Ta iubită m-a luminat din nou. Te-ai întors iarăşi la mine, căci ai văzut neputinţa mea. Ţi-a fost milă de mine. Nu m-ai judecat cum meritam; dragostea Ta m-a înţeles. Pentru că nu Te-ai gândit la Tine, ci la neputinţele mele. Ai privit ochii mei – în care erau teama despărţirii şi durerea neputinţei, amândouă la fel de mari – şi Ţi-a fost o nemărginită milă de mine, pe care mă iubeai nemărginit de mult.

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

Preaiubitul inimii mele, cine să-mi spună, în clipa prăbuşirii mele, că Tu nu Te-ai schimbat? Care este glasul, mai tare decât cel al mâhnirii, pe care îl simt acum zdrobindu-mă? Vino, glas dulce al vindecării mele, şi ridică-mi sufletul doborât ca de o înmormântare! Vino, dulce lumină a speranţei mele, şi refă-mi inima sfâşiată ca o catapeteasmă! Vino, dulce căldură a iubirii, alungă-mi îngheţul întunecat ce mă învăluie şi mâhnirea ce mă apasă ca o lespede grea şi rece!

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

Când aud un cuvânt al cărui înţeles nu-l pot cuprinde nici accepta, – să nu mă grăbesc să răspund cu mâhnire! Inima mea mâhnită nu m-a sfătuit bine niciodată, pe drumul meu. Gândul meu mâhnit nu mi-a înţeles niciodată cuvintele Lui. Ochii mei mâhniţi nu mi-au putut vedea limpede niciodată Chipul Lui Drag. Lacrimile mâhnirii mele mi-au acoperit şi mi-au întunecat vederea Feţei Dragi.

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

Dar, oare, Cine eşti Tu, Care m-ai zămislit? Care este adevăratul Tău Nume? Tu, al Cărui Chip este nespus de frumos, al Cărui glas este minunat şi dulce, al Cărui sân este atât de cald şi mângâietor, o, Tu, a Cărui apropiere este atât de fericită, a Cărui amintire este atât de scumpă, a Cărui îmbrăţişare este atât de neuitată!… Prietenul tinereţii mele, salvatorul şi fericirea mea unică – Cine eşti oare într-adevăr Tu?

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

Ce minunat este să fii însoţitorul unui suflet plin de Hristos!

Ce har ceresc este să fii umărul pe care se reazămă o fiinţă sfântă în clipa fericitei ei slăbiciuni, din pricina purtării lui Hristos, pentru mântuirea altora!

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

Psalmul 52, versetul 5

Ce liniştitoare şi fericită este viaţa sufletului sincer ascultător de Dumnezeu! Viaţa trăită în rânduială şi în armonie cu tot Cuvântul Voii lui Dumnezeu, în mijlocul Bisericii Sale, în familia sa şi în mijlocul tuturor celor care-l înconjoară, este o viaţă fericită. Nici un adăpost nu este mai liniştitor decât pacea petrecerii ascultătoare în Casa lui Dumnezeu…, în comunitatea Bisericii Domnului, în rânduielile învăţăturilor ei şi în duhul şi frăţietatea ei. Nici o comoară nu-i mai scumpă ca pacea unui suflet care petrece într-o astfel de ascultare. În felul acesta se dovedeşte în chip dulce şi frumos lucrarea credinţei, osteneala dragostei şi tăria nădejdii sufletului credincios (I Tesaloniceni 1, 3).

Traian Dorz, Hristos - Comoara Psalmilor, vol. 3

Psalmul 53, versetul 1

Ce amară este constatarea aceasta din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ori de câte ori o citim! Şi mai ales ori de câte ori o simţim şi noi, ca o mare durere, copleşindu-ne inima, privind în jurul nostru la faptele şi la vorbele oamenilor. Pierderea credinţei, răcirea dragostei, nimicirea încrederii dintre oameni faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor au dus şi duc biata omenire la stricăciunea şi pierzarea cea mai grabnică şi mai deznădăjduită. Câtă vreme în sufletele oamenilor exista frica de Dumnezeu şi evlavia ascultării de El pe care le dă credinţa, bunele rânduieli sănătoase şi morale erau păzite în familie din tată în fiu, iar copiii, crescând în această atmosferă cucernică şi înfrânată, cuminţi şi ascultători, se ruşinau de păcat şi se fereau de purtările stricate.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 3