A treia zi era 30 decembrie 1947. Începuse să ningă puternic.
Eram acasă când omul puterii pământeşti, care era mai-mare peste satul nostru, mă chemă afară şi îmi porunci aspru:
– Mergi cu mine!
– Unde?
– Ai să vezi tu! Hai, gata!
El a încălecat pe calul care era afară, iar eu, în urma lui, am plecat pe jos.
– Mergem şi pe la popa!
– Bine!
(Preotul fusese şi el cu noi la serbarea de la penitenciar.)
Am ocolit, am urcat un deal, am coborât o vale, am urcat alt deal…
Preotul nu era acasă…
– Mergem la Beiuş!
– Mergem!
El pe cal, eu pe jos. Ningea cu fulgi mari. Toată lumea venea dinspre oraş, noi ne duceam!
Oamenii întorceau a doua oară privirile spre mine… şi rămâneau ştergându-şi ochii cu durere sau vorbind între ei cu aprindere.
Era exact în ziua când se împlineau primii 25 de ani de Oaste.
De aici înainte uşile închisorilor îmi vor fi mereu deschise, aşa cum precizase directorul închisorii acum trei zile, aproape toţi ceilalţi 25 de ani care vor mai avea să vină de acum încolo. O dată 17 ani, până în 1964… Apoi, şi după aceştia, până azi. Şi poate până când îmi voi împlini şi eu numărul zilelor mele pe pământ, pe care numai Domnul meu mi-l ştie…
Tot în felul acesta am „sărbătorit” şi cei 50 de ani de Oaste…
…Şi în felul acesta poate va trebui să umblăm pe urmele Domnului nostru şi pe ale înaintaşilor noştri până în marea şi fericita zi a venirii Domnului nostru la noi sau a plecării noastre la El…
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 549
