Tâlcuirea Evangheliilor

Nu locul este pentru om, ci omul este pentru loc, căci omul este schimbător, dar locul nu este. Omul poate fi oricine, dar locul este acelaşi. Oamenii sunt nenumăraţi, dar locurile sunt numărate. Aşa este şi în cele pământeşti, dar în cele cereşti şi mai mult. În Cuvântul Sfânt este scris mereu acest adevăr, când se spune despre numărul poporului sfânt, despre numărul ostaşilor, al îngerilor, al bătrânilor sfinţi, al trâmbiţelor ori al cetelor, al zilelor, al anilor, al semnelor…

Un mare poet şi gânditor al nea­mului nostru (Eminescu) a zis despre femeie că este „înger şi diavol”. În vorbele lui a pus mult adevăr, pentru că, de fapt, femeia poate fi un înger ce­resc când îşi pune însuşirile şi daru­rile ei sufleteşti în slujba lui Hristos; dar poate fi şi un diavol, când îşi pune însuşirile în slujba diavolului.

„Toma, zis Geamănul, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Iisus.“

Biserica cea vie este Trupul Domnului Hristos şi fiecare suflet viu din ea este un mădular din acest Trup Sfânt. Capul Trupului viu este Hristos (Efeseni 5, 23; I Corinteni 11, 3). De aceea un trup sănătos este totdeauna acolo unde este capul său. Și un mădular sănătos este totdeauna acolo unde sunt toate celelalte mădulare ale trupului.

După răstignirea şi îngroparea Domnului, doi învățăcei, Luca şi Cleopa, mergeau în drum spre Emaus. Mergeau abătuţi și îngânduraţi, vorbind cu jale despre ceea ce se petrecuse cu Domnul. Un drumeţ străin s-a alăturat de ei şi i-a întrebat despre ce vorbesc şi de ce sunt întristați. Acest călător era Domnul, dar „ochii lor erau ţinuţi, să nu-L cunoască”.

„Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Iisus trebuia să învie din morţi.“ (Ioan 20, 9)

Iisus Hristos trebuia să învie din morţi. Nu se putea să nu învie. Toate Scripturile spuseseră că Iisus nu va putea fi ţinut de moarte. Toţi profeţii aşa arătaseră. Toate făgăduinţele Lui aşa adeveriseră. Tot Adevărul pe care îl propovăduise El aşa cerea.

În chipul de mai jos se vede o întâmplare, care aievea a și avut loc, în anul 1902, într-un orășel din ținutul Ruhr, Germania.

Un muncitor lucra pe acoperişul unei clădiri. Deodată trecătorii observară cu groază că muncitorul se clatină şi începe a se prăbuşi.

– E pierdut! strigară cu toţii. Muncitorul cădea de la o mare înălţime.

– Vai mie, soţul meu!… vai mie, copiii mei!… striga deznădăjduită soţia lui.

Vai, prin câte dureri trupeşti şi sufleteşti a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna Patimilor! Şi, desigur, durerile cele sufleteşti erau mai mari decât loviturile bicelor şi cuielor. Pentru că totdeauna durerea sufletească e mai grea decât cea trupească.

„Eu n-am cruțat – zice Domnul – nici chiar pe Fiul Meu cel iubit, ci pentru voi toți L-am dat pe dânsul”. (Romani 8, 32)

Intrăm în Săptămâna Patimilor, în săptămâna Golgotei. Acum e timpul să ne gândim şi mai mult şi să ascultăm şi mai mult de ceea ce ne grăieşte nouă Golgota. 

În ziua de Florii, Mântuitorului I S-a făcut în Ierusalim o primire triumfală. Ziua aceasta a fost cea dintâi şi cea din urmă din viaţa cea pământească a Mântuitorului în care S-a lăsat să fie sărbătorit cu stâlpări şi strigări: „Osana, binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israel” (Matei 21, 9 şi Ioan 12, 13).