Iisus trebuia să învie – Traian Dorz

„Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Iisus trebuia să învie din morţi.“ (Ioan 20, 9)

Iisus Hristos trebuia să învie din morţi. Nu se putea să nu învie. Toate Scripturile spuseseră că Iisus nu va putea fi ţinut de moarte. Toţi profeţii aşa arătaseră. Toate făgăduinţele Lui aşa adeveriseră. Tot Adevărul pe care îl propovăduise El aşa cerea.

După cum Iisus trebuia să pătimească pentru ispăşirea păcatelor noastre (Isaia 53, 5) şi trebuia să moară pentru răscumpărarea vieţilor noastre (I Timotei 2, 6; Tit 2, 14), şi trebuia să fie îngropat, pentru ca şi noi să fim socotiţi îngropaţi împreună cu El prin botezul acestei morţi (Romani 6, 4; Coloseni 2, 11), tot aşa, ba încă cu atât mai mult, Iisus trebuia să şi învie, pentru că abia învierea lui Hristos putea da valoare veşnică lucrării Sale, Patimilor Sale, Morţii şi Îngropării Sale.

Trebuia să învie pentru ca, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu Care L-a înviat din morţi, să înviem şi noi împreună cu El la o viaţă nouă (Coloseni 2, 12).

Astfel prin botez noi am fost îngropaţi, iar prin credinţă am înviat în Hristos (Romani 6, 4-11). Întâi îngroparea botezului, apoi învierea credinţei. Toate Scripturile, toate minunile, toate făgăduinţele Domnului pe care ucenicii ar fi trebuit să nu le uite, ci să şi le amintească puternic în clipele acelea, le-ar fi umplut inimile de mângâiere, de nădejde şi de credinţă. Dar ei, în marea lor amărăciune, le-au uitat. Şi deşi puteau vedea limpede urmele învierii, ei nici acum tot nu o puteau pricepe.

Unde va fi fost în acest timp Preacurata şi Îndurerata Maică a Domnului?…

Trecuseră acum peste treizeci şi patru de ani de când Gavril, arhanghelul slăvit, îi adusese fericita Bună-Vestire. El îi spusese atunci că Sfântul Care Se va naşte din ea va fi chemat Fiul Celui Prea-Înalt. Că va împărăţi peste tot Israelul în veci. Şi că împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Iar mărturia îngerului minunat se adeverise întocmai, în toate privinţele atunci, apoi, la aceasta se mai adăugaseră mărturiile păstorilor, ale magilor şi ale bătrânului Simeon… Pe toate acestea, Sfânta Maică le păstrase în sufletul ei şi se gândea mereu la ele (Luca 2, 19).

Văzuse apoi cum, în toţi anii următori, încredinţările ei şi profeţiile altora se adeveriseră prin toate cuvintele şi lucrările dumnezeieşti ale Fiului său. Şi credinţa în inima ei s-a statornicit de neclintit în Fiul şi Dumnezeul ei. Dacă în momentul morţii şi îngropării Domnului toţi ucenicii Săi au putut uita Scripturile şi au putut să gândească altceva despre lipsa Lui din mormânt, încredinţarea Mamei Lui, cred că a rămas neclintită. Trimisul lui Dumnezeu, nu se putea să nu-i fi spus ei adevărul. Cuvântul lui Dumnezeu, nu se putea s-o mintă. Făgăduinţele lui Dumnezeu, nu se putea să nu se împlinească. Încredinţările Duhului nu puteau să o înşele.

De aceea ea a aşteptat în linişte şi în tăcere Minunea Învierii Lui. Încredinţată că va veni, fără să se tulbure sau să se piardă ca ceilalţi.

Dacă Avraam putea crede că Dumnezeu poate să învie din morţi pe fiul lui Avraam (Evrei 11, 19), atunci cu atât mai mult Maica Domnului trebuia să creadă şi mai puternic decât Avraam că Dumnezeu va învia din morţi pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea ea n-a alergat nicăieri. Acum ea era o Femeie de peste cincizeci de ani, slăbită, suferindă, singură şi îndurerată.

Dar, rămasă singură în casa noului ei fiu Ioan, ea a aşteptat plină de pace şi încredere bucuria ei: Învierea Fiului ei Iisus, Care nu se putea să nu vină. De aceea, pe ea n-o vedem între primii alergători, cum ar fi fost dacă s-ar fi îndoit şi ea ca ei.

Ce strâmtă este uneori inima omenească: nu pot încăpea în ea două lucruri mari în acelaşi timp. Nu pot încăpea în acelaşi timp o mare durere şi o mare bucurie.

De aceea ucenicii Domnului, a căror inimă era încă stăpânită puternic de marea durere a morţii Domnului Iisus, nu puteau primi marea bucurie a Învierii Lui. Stăpâniţi în totul numai de gânduri negre, ei vedeau totul numai în negru. Uitaseră şi îngropaseră toată bucuria şi nădejdea lor – fără a mai vedea nici o lumină, nici o bucurie. Ce greu ţinem noi pasul cu Dumnezeu! Mai totdeauna suntem depăşiţi de timp şi de evenimente şi totdeauna ne trezim cu întârziere.

Ce mult ne copleşeşte greutatea momentului prezent, dar mai ales al celui imediat trecut!

Ştim fiecare din noi cât de cu neputinţă pare să mai poţi gândi la vreo bucurie când eşti robit de o mare durere. Să mai poţi nădăjdui la o izbăvire când eşti apăsat de tot. Să mai întrevezi ceva pentru mâine când pare că totul a murit cu astăzi. Sau cu ieri.

Dar, o, suflete al meu, dacă ai primit cândva cu bucurie şi ai crezut Vestea cea bună a Harului lui Dumnezeu, dacă S-a născut în tine Hristos şi dacă tu te-ai născut din nou în El, dacă ai trăit, ai văzut şi ai simţit ieri şi azi nenumăratele dovezi ale Dumnezeirii lui Hristos, de ce nu poţi crede? De ce nu mai poţi crede? Nu te îndoi, nu te îndoi deloc, sufletul meu, nu te îndoi nici de mâine. Hristos trebuie să învie. Nu se poate să nu învie! Adevărul trebuie să învingă. Nu se poate să nu învingă. Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să propăşească. Nu se poate să nu propăşească dacă El a spus acest lucru. Nădejdile tale sfinte trebuie să se realizeze. Nu se poate altfel, căci Dumnezeu a făcut făgăduinţa asta. Slava Împărăţiei Sale trebuie să vină. Trebuie.

Aşteapt-o numai cu răbdare şi cu încredere, fără a te nelinişti de zvonuri şi de urzeli viclene.

Rămâi întemeiat pe ce ai auzit de la început şi nu-ţi pierde capul când îi vezi pe unii şi pe alţii alergând tulburaţi. Făgăduinţa se va împlini sigur; oricât va fi – prin voia lui Dumnezeu – să întârzie, tu aşteapt-o! (Habacuc 2, 3). Ea va veni negreşit, dar la vremea ei.

Mărire Învierii Tale, Doamne Iisuse, mărire Ţie! Toată nesfârşita mulţime a răscumpăraţilor Jertfei Tale, a spălaţilor Sângelui Tău şi a botezaţilor îngropării Tale, preamărim şi preamărim dumnezeiasca Ta Înviere prin care am fost înfiaţi şi împărtăşiţi de viaţa Ta veşnică. Fericim pe cei ce au crezut neclintiţi. Din tot sufletul credem şi Te preamărim, aruncând la picioarele Tale cununile laudelor şi ale recunoştinţei noastre, nemaiclătinaţi în încredinţarea aceasta niciodată.

Slavă veşnică Ţie! Amin.

Traian Dorz, Hristos – Mântuitorul nostru