Articole

Încă de la începutul omenirii, şarpele a amăgit pe om ca să se răscoale împotriva voii lui Dumnezeu… Şi să-l facă pe om “liber” de ascultarea şi supunerea faţă de Stăpânul şi Făcătorul său, pentru că numai dacă omul rămâne singur şi fără Dumnezeu, ucigaşul poate să-l ucidă şi nimicitorul poate să-l nimicească.

Câtă vreme omul este cu Dumnezeu şi este ascultător de Hristos – “lanţurile” acestea îl ţin pe om legat de cer şi îl trag mereu spre tot ceea ce este divin.

Atât bogatul cât și săracul, în același chip, pot dobândi doctoria care se capătă în Biserică, ba încă adeseori, cel sărac este mai cu râvnă și mai sârguincios în întrebuințarea acestui mijloc de vindecare. Dar această doctorie nu are unică întrebuințare. Pentru că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungime timpului, nu este prea slabă pentru nici o boală, se dă în dar și stă la îndemână, atât săracului cât și bogatului. Însă ea are mai departe și o altă însușire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Și care este aceasta? Aceea că noi nu declarăm ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoșire.

Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, ca să se mântuiască prin El lumea. (Ioan 3, 17)

Vă laud, iubiților, pentru râvna cu care ați venit aici în casa Părintelui vostru ceresc, căci această râvnă mă face să nădăjduiesc că voi sunteți doritori de vindecarea sufletelor voastre.

Într-adevăr, Biserica este un așezământ vrednic de mirare și iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un așezământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un așezământ de vindecare pentru duh , și nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici. Iar doctoria pentru aceste păcate și răni este învățătura cea dumnezeiască.

E vremea cântăritului. E vremea când omul își cântărește rodul, să afle cât a dat grâul, porumbul, via, etc.  Să facem așa și cu viața noastră cea duhovnicească. Cântăriți-vă! Să ne cântărim viața cea sufletească, să aflăm cum stăm și cu greutatea credinței, vieții și faptelor noastre.

Cât de puține sunt cu adevărat curate dintre toate cuvintele pe care oamenii le scriu și le citesc, și le ascultă, și cât de multe dintre acestea sunt intinate cu desfrânare, cu lăcomie, cu minciună, cu prefăcătorie… cu atâtea și atâtea alte păcate ca acestea! Mai toate cuvintele care se strigă sau se șoptesc de către oameni, care se gândesc sau se scriu pe hârtie, sau se împrăștie pe unde, în văzduhul întregului pământ, printre oameni, care se proclamă de la catedre sau se răspândesc pe străzi, sau se rostesc chiar prin locașurile de adunare ale diferitelor religii sunt, în felul acestea, în cea mai mare parte pătate de atingerea vreunuia sau a mai multora din aceste păcate.

Cât s-a înstrăinat țara noastră de gândirea duhovnicească, ne este o dovadă mărturisirea unui preot din Covurlui. Este vorba despre părintele I. Carp, care în fiecare număr de duminică al ziarului “Acțiunea” din Galați are câte un articol despre starea vieții sufletești la noi. În numărul cu data de 22 ianuarie (1934) al acestui ziar , sfinția sa face niște mărturisiri care arată ce rău am ajuns cu credința noastră, chiar și la sate și cât e de făcut în această privință pentru a aduce o îndreptare.

Iată înseși cuvintele sfinției sale: “Niciodată vreun parohian nu mi-a deschis ușa ca să mă întrebe ceva despre învățătura cea mântuitoare a Domnului.

Săracilor li se binevesteşte. (Matei 11, 5)

Nu sărăcia, ci pofta podoabelor este piedica faptei bune.

La săvârşirea faptei bune, dacă noi voim aceasta cu adevărat, nimic nu ne poate împiedica: putem fi săraci, slăbiţi şi bolnăvicioşi, neînsemnaţi, din starea de jos, încă şi robi şi slugi. Nici sărăcia, nici slăbiciunea trupului şi boala, nici robia sau altceva de felul acesta nu poate să ne împiedice de a fi îmbunătăţiţi. Dar ce vorbesc eu despre sărac, despre rob, despre cel neînsemnat! Ba chiar şi când şezi în închisoare, nici aceasta nu te poate împiedica de la fapta bună. Cum aşa? Vă voi spune, iubiţilor!