„Mulţumesc Domnului nostru Iisus Hristos, Care m-a întărit şi m-a socotit vrednic de încredere, şi m-a pus în slujba Lui!” (I Timotei 1, 12).
Iată strigătul plin de recunoştinţă prin care, poate cel mai vrednic lucrător al lui Hristos, din toate timpurile, a arătat că încrederea lui Dumnezeu este cea dintâi condiţie a unui adevărat slujitor al Său.
„Adusu-ne-am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi… sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… daţi-ne carne să mâncăm! “ (Numeri, cap. 1).
Mana ce li se dăduse israelitenilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelitenii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi, cu rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Însă, vai, ce lucru dureros se arată şi aici! Să ascultăm ce spune Biblia:
Și te-a hrănit pe tine Domnul Dumnezeu cu mană să-ți arate ție că nu numai cu pâine va trăi omul ci și cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deuteronom 8, 3). Mana din Biblie li s-a dat israelitenilor ca un fel de învăţătură. Această mană le spunea despre legătura lor cu cerul, cu Dumnezeu. Această mană le arăta că ei sunt nişte copii ai lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îi hrăneşte cu pâine cerească.
În paginile de mai înainte am arătat cum au cârtit israelitenii contra lui Moise şi Aaron, să le dea mâncare. Ei cereau carne şi alte mâncăruri din Egipt. Însă Domnul Dumnezeu le dă o mâncare nouă.
„Şi a zis Domnul către Moise: Iată, Eu voi face să plouă pâine din cer. Poporul va ieşi afară şi va strânge cât îi trebuie. Şi s-a făcut seară, iar dimineaţa s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei. Când s-a luat roua, iată, pe faţa pustiei era ceva mărunt şi rotund, alb ca gheaţa pe pământ. Şi văzând aceasta fiii lui Israel, au zis unul către altul; Ce este aceasta? Că nu ştiau ce este. Şi a zis Moise către ei: Aceasta este pâinea pe care v-a dat-o Domnul să mâncaţi. Iar fiii lui Israel au mâncat mană în pustie patruzeci de ani“ (Ieşirea, cap. 16).
De la Mera, poporul a purces mai departe prin pustie şi după câteva zile „a ajuns la Elim, unde erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici, şi au tăbărât acolo, lângă apă“ (Ieşirea 15, 27). Iată şi aici întâlnim o minunată icoană a Evangheliei. Cele douăsprezece izvoare din pustie, închipuie pe cei doisprezece Apostoli şi vestitori ai Evangheliei, iar cei şaptezeci de finici, pe cei şaptezeci de învățăcei (Luca 10, 1-17).
Psalmul 19, versetul 14
Iar după ce ai privit la ceruri, ascultând glasul lor, după ce te-ai uitat peste pământ ca să vezi lucrările desfăşurate de Slava lui Dumnezeu, după ce te-ai încredinţat astfel de existenţa Lui, de prezenţa Lui, de judecăţile Lui şi de atenta veghere permanentă a Lui asupra tuturor celor ce trec şi se petrec peste pământ şi peste cer (Romani 1, 19-21), — vei ajunge neapărat la tine însuţi.
Psalmul 19, versetul 1
Nu numai cerurile duhovniceşti, adică nemărginita lume a duhurilor curate şi ascultătoare, rămase în apropierea şi părtăşia lui Dumnezeu, dar chiar şi cerurile materiale, adică nemărginitul cosmos, cu toate lumile lui planetare, fără margini în număr, în întindere, în frumuseţe, în măreţie şi tainice în mersul şi în aşezarea lor, în tăcerea şi în scopul lor, această întindere a cerurilor văzute, ca şi a celor nevăzute, toate, toate, toate spun slava lui Dumnezeu şi vestesc lucrarea mâinilor Lui!
Sfânta Scriptură, Sfinții Părinţi şi toate canoanele spun hotărât: Nu. Toate jocurile le-a făcut diavolul. „Să nu fiţi închinători la idoli ca unii din ei, după cum este scris”
Putem să jucăm? Poate un creştin să joace? Biblia spune hotărât: Nu. Jocul este o idolatrie. Iar voi să nu fiţi închinători la idoli… (I Corinteni 10, 7).
„Căci n-am voit să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe acela răstignit” (I Corinteni 2, 2). Acesta este programul şi „moşia” Oastei.
Mulţi ne întreabă mereu şi ne cer mereu lămuriri cu privire la Oastea Domnului; că ce trebuie să facă pentru a intra în Oaste şi dacă e bine să faci sau să nu faci ceea sau ceea şi alte multe lucruri.
Psalmul 18, versetul 25
Nu există nici o cale a Domnului care să nu fie bună sau să nu ducă la bine pe credinciosul care, cu o inimă bună şi smerită înaintea lui Dumnezeu, caută să trăiască în ascultarea voii Lui (I Corinteni 10, 13). Nu există nici un lucru în care dragostea lui Dumnezeu să nu ascundă vreo binecuvântare pentru fiul şi robul smerit al Cuvântului Său (Ieremia 29, 11-14).