În drum spre Canaan – Pr. Iosif Trifa

De la Mera, poporul a purces mai departe prin pustie şi după câteva zile „a ajuns la Elim, unde erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici, şi au tăbărât acolo, lângă apă“ (Ieşirea 15, 27). Iată şi aici întâlnim o minunată icoană a Evangheliei. Cele douăsprezece izvoare din pustie, închipuie pe cei doisprezece Apostoli şi vestitori ai Evangheliei, iar cei şaptezeci de finici, pe cei şaptezeci de învățăcei (Luca 10, 1-17).

De la Elim, poporul a purces mai departe prin pustie, şi după câteva zile „a ajuns în pustia Sin, care este între Elim şi Sinai“. Aici iarăşi s-a petrecut un lucru dureros. Iarăşi au răsunat cârtirile poporului. „Şi a cârtit toată adunarea fiilor lui Israel asupra lui Moise şi Aron, zicând către ei: «Mai bine am fi murit bătuţi de Dumnezeu în pământul Egiptului când şedeam lângă căldările cele cu carne şi mâncam de ne săturam, decât să murim de foame în pustia aceasta»“ (Ieşirea 16, 3).

Ce lucru dureros se arată şi aici! Cârtirea aceasta, ne spune Biblia că s-a petrecut „în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului“ (Ieşirea 16, 1). Ce robie grea şi istovitoare trăiseră israelitenii în Egipt! Veacuri întregi suspinaseră sub jugul robiei. Şi iată-i, câteva luni după ce Dumnezeu îi scăpase din această robie cârtesc împotriva Lui şi doresc iar după robia din Egipt. La cea dintâi încercare, uită robia lui Faraon şi murmură împotriva lui Dumnezeu.

Aşa-i omul și azi. Faţă de Faraon se poartă într-un chip, faţă de Dumnezeu într-altul. Aţi auzit pe cineva cârtind împotriva diavolului Faraon? Desigur că nu. Ce robie grea şi ruşinoasă este robia lui Satan în care petrec cei păcătoşi, dar împotriva ei n-auzi pe nimeni cârtind. Zi de zi asudă păcătosul lucrând la cărămizile diavolului… Zi de zi culege aceleaşi roşcove, dar pentru toată lumea nu l-ai auzi suduind pe diavolul şi supărându-se pe el sau umblând să scape de sub tirania lui. Dimpotrivă, parcă-i slujeşte cu tot mai multă râvnă şi credinţă.

Dar faţă de Dumnezeu, vai, lucrurile stau altfel: la cea dintâi încercare, omul cârteşte împotriva lui Dumnezeu; suduie necazurile şi stă să înjure chiar şi pe bunul Dumnezeu.

Chiar şi cei scăpaţi din robia diavolului Faraon, când ajung în faţa încercărilor, uită adeseori darurile mântuirii sufleteşti şi se întorc cu inima înapoi spre Egipt (Fapte 7, 39). Cu adevărat şi noi suntem de atâtea şi atâtea ori în chipul israelitenilor din Biblie.

Dar Biblia ne spune despre israeliteni un lucru şi mai dureros. În murmurul lor era şi oftarea: „Ce bine era lângă oalele cu carne din Egipt!…“ Le-a venit poftă de carne şi au început să zică: „Cine ne va da nouă carne să mâncăm?“ (Numeri 11, 4). Ce înţeles adânc este în acest murmur al israelitenilor! Aici se arată icoana firii noastre celei vechi în luptă cu firea noastră cea nouă. Aici se vede omul cel lumesc în luptă cu omul cel duhovnicesc. Trecerea israelitenilor prin Marea Roşie închipuia ruperea definitivă cu Egiptul şi începerea unei vieţi noi. Dar această renaştere era numai o umbră slabă a renaşterii celei adevărate. La câteva luni israelitenii au început iarăşi a ofta după “carnea“ și viața din Egipt. Renaşterea lor nu era pecetluită cu sângele Crucii.

Aşa e și cu noi. „Carnea“ şi viaţa din Egipt închipuie firea noastră cea veche; închipuie aplecarea noastră spre patimi și păcate; închipuie viaţa noastră cea trăită în diavoleştile patimi. Prima şi ultima condiţie a mântuirii sufleteşti este să o rupi definitiv cu „carnea“ şi viaţa din Egipt… să moară în noi omul nostru cel vechi… duhul să biruie carnea (Romani 8, 10). Cu ajutorul Celui răstignit pe Cruce să murim faţă de lume şi să trăim împreună cu El (Romani 6, 8). Tot cel ce n-apucă pe calea aceasta nu poate înainta spre Canaan.

Până n-am isprăvit-o mai întâi cu firea cea veche, în zadar am plecat spre Canaan. Firea cea veche ne va sminti călătoria când nici nu ne aşteptăm.

Într-un sat nemţesc s-a petrecut, mai anii trecuţi, un lucru interesant. Două femei învăţaseră un câine mare să tragă la un căruţ cu care aduceau lapte de vânzare în oraş. Câinele dresat a făcut până la un timp bună ispravă. Dar câinele tot câine rămâne. Într-o dimineaţă, în drum spre oraş, câinele vede un iepure şi îndată o ia razna după el, răsturnând laptele în drum. Toate strigătele femeilor au fost zadarnice; în câine se trezise năravul lui de câine alergător după carne de iepure.

Exact aşa se întâmplă şi cu cei ce cred că se pot face mai buni fără să-şi schimbe firea cea veche; fără să facă ceea ce se cheamă renaştere sufletească. Păcat de strădaniile lor.

De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un vânător care prinsese un mic purcel sălbatic şi l-a domesticit. Purcelul s-a făcut mare, omul l-a îngrăşat şi se părea că și-a pierdut firea cea sălbatică. Dar tocmai pe când sosea vremea să-l taie, porcul o şterse la pădure. Se trezise în el firea sa cea veche de porc sălbatec. Păcat de bucatele cheltuite pe el. Exact aşa se întâmplă şi cu cei ce cred că se pot face buni fără să-şi schimbe firea cea veche; fără să facă ceea ce se numeşte naştere din nou. Sunt atâţia şi atâţia oameni care îşi pun gând să se facă mai buni… Îşi pun gând să se lase de unele năravuri urâte… Îşi pun în gând să mai împuţineze din păcate. Ce lucru zadarnic! Asta înseamnă a înjuga câinele sau a îngrăşa porcul sălbatic. La un moment dat, firea cea veche, omul cel vechi se trezeşte şi răstoarnă totul. Până n-am aranjat-o mai întâi cu firea cea veche, nu putem da înainte. Un lucru însă stă: firea cea veche nu se poate omorâ cu una, cu două. Firea cea veche, animalul din noi câinele, vulpea, porcul, tigrul etc. trăieşte şi se poate trezi în orice moment. Dar pe această fire veche o putem slăbi şi o putem reduce la tăcere, dacă nu-i mai dăm de mâncare pentru dobitoacele ei, ci ne întărim şi hrănim neîncetat firea cea nouă cu rugăciuni, privegheri, cu mană, cu mâncare duovnicească.

Preot Iosif Trifa, Spre Canaan