Mana din pustie – Pr. Iosif Trifa

În paginile de mai înainte am arătat cum au cârtit israelitenii contra lui Moise şi Aaron, să le dea mâncare. Ei cereau carne şi alte mâncăruri din Egipt. Însă Domnul Dumnezeu le dă o mâncare nouă.

„Şi a zis Domnul către Moise: Iată, Eu voi face să plouă pâine din cer. Poporul va ieşi afară şi va strânge cât îi trebuie. Şi s-a făcut seară, iar dimineaţa s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei. Când s-a luat roua, iată, pe faţa pustiei era ceva mărunt şi rotund, alb ca gheaţa pe pământ. Şi văzând aceasta fiii lui Israel, au zis unul către altul; Ce este aceasta? Că nu ştiau ce este. Şi a zis Moise către ei: Aceasta este pâinea pe care v-a dat-o Domnul să mâncaţi. Iar fiii lui Israel au mâncat mană în pustie patruzeci de ani“ (Ieşirea, cap. 16). Când au văzut israelitenii mai întâi mana, s-au întrebat: „Ce este aceasta?“; pe limba lor „Man-hu?“ De aici a rămas numele mană.

Ce lucru minunat se arată şi aici! Gândiţi-vă numai la faptul că în drum spre Canaan era un popor de două milioane şi jumătate de oameni; şi că acest popor călătorea prin o pustie ce n-avea nimic pentru hrana lor; pustia n-avea nici un fir de iarbă, niciun picur de apă, nici o fărâmă de pai. Poporul trebuia să aştepte totul de sus, de la Dumnezeu. Lumea n-avea absolut nimic pentru ei şi hrana lor. Înapoia lor era Egiptul cu robia şi urgia, înaintea lor, undeva, încă departe, era Canaanul, iar de jur împrejur pustiu cea fioroasă. Desigur, ar fi pierit cu toţii de nu le venea ajutor de sus, de la Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu i-a părăsit. Le-a trimis din cer o pâine minunată: mana. Poporul ceruse carne şi mâncare ca cea din Egipt, dar Dumnezeu le-a dat o mâncare nouă. Mana n-avea nimic cu mâncarea din Egipt; n-avea nimic cu pământul. Era o mâncare curat cerească. Era o pâine cerească cu care Dumnezeu a hrănit patruzeci de ani poporul Său în călătoria spre Canaan.

Ce icoană minunată este pentru noi această mană! Ea închipuie mâncarea noastră cea sufletească, cea duhovnicească. Când o rupem cu Egiptul (cu viaţa cea păcătoasă) şi plecăm în drum spre Canaan, spre Patria cerească exact aşa se întâmplă și cu noi. Ajungem şi noi într-o pustie… Lumea devine şi pentru noi o pustie ce n-are nici o hrană pentru sufletul nostru. Un om duhovnicesc nu află în lumea aceasta nici o hrană, nici un picur de apă; nici o coajă de pâine. El aşteaptă totul de sus. El se hrăneşte cu mana ce vine de sus.

Când o rupi cu Egiptul şi pleci spre Canaan, Când dintr-un om lumesc devii un om duhovnicesc, atunci se schimbă şi „mâncarea“. De la căldările cu „carne“ treci la mana cea cerească.

Plecând din Egipt, israelitenii au început o viaţă nouă: trecând prin Marea Roşie, au cântat o cântare nouă, iar în drumul spre Canaan au mâncat o mâncare nouă. Prin aceste trei stări trebuie să treacă şi călătoria noastră spre Canaan, spre Patria cerească. Întâi să o rupem cu Egiptul (cu viaţa cea veche şi păcătoasă) şi să începem o viaţă nouă. Să „trecem apoi prin nor şi mare“, prin darul renaşterii din nou şi de bucuria acestui dar să cântăm o cântare nouă. Iar în călătoria noastră spre Canaan, spre Patria cerească, să ne hrănim neîncetat cu mana cea cerească; cu pâine din cer şi apă din „stâncă“. Patruzeci de ani s-au hrănit israelitenii cu mană cerească. Întreagă viaţa noastră – în toată călătoria noastră spre Canaan – trebuie să ne hrănim şi noi cu mana cea cerească.

Care este pentru noi această „mană“? „Mană“ este orice aliment sufletesc cu care sufletul nostru se hrăneşte şi se întăreşte, precum: rugăciunea, citirea Bibliei, cercetarea bisericii şi citirea cărţilor religioase etc.

Avem însă pentru sufletul nostru o „mană“ ce se ridică peste toate: această „mană“ este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El Însuşi a spus acest lucru, zicând: „Eu sunt pâinea cea vie care S-a pogorât din cer… părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit… de va mânca cineva din pâinea aceasta, Viu va fi în veci“ (Ioan 6 48-51).

Preot Iosif Trifa, Spre Canaan