Sfânta Scriptură, Sfinții Părinţi şi toate canoanele spun hotărât: Nu. Toate jocurile le-a făcut diavolul. „Să nu fiţi închinători la idoli ca unii din ei, după cum este scris”
Putem să jucăm? Poate un creştin să joace? Biblia spune hotărât: Nu. Jocul este o idolatrie. Iar voi să nu fiţi închinători la idoli… (I Corinteni 10, 7).
Acesta e cuvântul Sfintei Scripturi pentru joc. Apoi Sf. Părinţi şi toate canoanele şi pravilele Bisericii spun că jocurile sunt lucrul diavolului („Toate jocurile le-a făcut diavolul”, zice Pravila de la Govora). Deci, un creştin nu poate să joace nici un fel de joc, niciodată.
Şi totuşi creştinii de azi joacă! De ce? Răspunsul, este simplu. Fiindcă nu mai sunt creștini – cei de azi – decât după nume.
S-au dat creştinii după jocuri şi le place această distracţie, fiindcă s-au depărtat de Evanghelie, de viaţa și de traiul celor dintâi creştini… Au pus „apă” în „vin”, iată toată pricina „obiceiurilor” strămoşeşti care au căpătat putere de lege în creştinătatea de azi închinătoare la idoli.
Jocul… Ce idol grozav… Şi câţi închinători nu are el!… Şi ce trist, când auzi și vezi că, chiar şi cei ce trebuie să lovească şi să sfarme acest idol îi iau apărarea…
O pildă din multe: În anul 1932, în revista bisericească Cronica Românului, preotul T. Lăzescu scria că, cu jocul şi petrecerile, „omul îşi fortifică forţele şi îşi recreează sufletul”.
Cât despre nunţile ce le fac ostaşii, fără joc şi lăutari (aşa cum porunceste Sf. Ioan Gură de Aur), declară că sunt un fel de erezie şi că ne facem de cap cu predicile şi cântările religioase…
Deci, să jucăm, să ne petrecem, ca să ne „fortificăm şi să ne recreăm sufletele”. Teribil!…
Alta, mai proaspătă. Sunt de-abia patru săptămâni de când, într-un orăşel de aici din Ardeal, a avut loc o întrunire religioasă la care au fost chemaţi şi ostaşii Domnului. Şi fraţii s-au dus, cu gândul că vor primi o aleasă hrană sufletească. Dar unul dintre „misionari”, luând cuvântul, a spus, între altele: „Oameni buni, să nu jucăm duminica; e ziua Domnului şi e păcat… Să jucăm lunea sau marţea…”. Deci, sloboda. Jucaţi, păcătuiţi, dar începeţi lunea, nu duminica. Oare celelalte zile nu trebuie date Domnului?
Se înţelege că fraţii ostaşi au plecat mâhniţi şi nedumeriţi de la această adunare, unde li s-a spus că pot să joace lunea, marțea sau în alte zile…
Ce lucru ciudat se petrece şi aici! Noi, ostaşii Domnului, apărăm cu toată puterea noastră sfintele canoane şi pravilele Bisericii şi pentru asta suntem eretici şi separatişti. Iar cei ce calcă în picioare sfintele canoane şi pravile, ca să dea drumul jocurilor şi păcatelor iată, aceştia sunt azi ortodocşii cei adevăraţi!… Ce lucru dureros…
„Duhul lui Dumnezeu – scria odată părintele Munteanu Muntmarg – nu poate lua parte la hore sau la oricare fel de dans lumesc. (…) Păcatul stă la masă cu horele, fie româneşti, ca la Breaza, fie prea destrăbălate ca ale Iosefinei Backer. Oare Domnul Hristos ar putea sta nepăsător sau îngăduitor în faţa unei hore din zilele noastre?” (Oastea Domnului, anul 1932, nr. 45, pag. 1).
Poate aştepta Biserica îndreptare morală în viaţa fiilor ei de la nişte lăutari?… Dacă o îndreptare morală nu poate veni de la astfel de „colaboratori”, atunci pentru ce îngăduie această „colaborare” de „distracţie” sufletească?
E toamnă. E vremea nunţilor şi a mustului ce fierbe… E deci şi vremea jocurilor şi beţiilor… Fraţi ostaşi! Ridicaţi în sus Cuvântul (Filipeni 2, 16) şi spuneţi fraţilor voştri adevărul şi în privinţa jocurilor. Noi nu putem juca nici duminica, nici lunea, nici marţea şi nici în altă zi. Un creştin nu joacă niciodată. El nu este un închinător la idoli. Şi pentru un copil al lui Dumnezeu, porunca e hotărâtă: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli. Amin”. (I Ioan 5, 21).
Ioan Marini, Isus Biruitorul, anul 1936, nr. 43, pag. 1
