Psalmul 38, versetul 18
Numai când omul simte o durere adevărată pentru păcatul lui atunci pocăinţa sa este sinceră. Atunci mărturisirea lui este sinceră. Atunci smerenia lui este sinceră. Atunci plânsul şi rugăciunea lui sunt sincere. Şi numai atunci părăseşte sincer păcatul şi se îndreaptă sincer spre Dumnezeu.
Psalmul 38, versetul 7
O veche înţelepciune grăieşte aşa: «Vai de omul care are numai o singură grijă!». În viaţa sa obişnuită, omul nu are numai o singură grijă, ci are multe şi felurite griji. Când începe să aibă numai o singură grijă, care din ce în ce mai mult le întrece pe toate celelalte şi creşte până ce în toată fiinţa omului nu este altceva mai mare şi mai greu decât această grijă, atunci înseamnă că starea sa este în grea cumpănă.
Psalmul 38, versetul 1
Sufletul credincios ştie că încă mai greşeşte în multe feluri (Iacov 3, 2), că greşeşte cel mai adesea în vorbire, că greşeşte fără voia sa şi fără să-şi dea seama de multe ori. Uneori greşeşte dându-şi seama, dar constrâns de diferite împrejurări sau nenorociri. Alteori greşeşte, fiindcă este ori slab, ori nepregătit, ori nepăsător. Dar credinciosul mai ştie — sau află îndată — că greşelile acestea vor fi urmate sigur şi totdeauna de mustrarea Domnului. Uneori mustrarea vine chiar îndată şi amar. Alteori vine ceva mai târziu. Uneori vine din conştiinţa lui. Alteori din afară de el. Uneori vine de la cei apropiaţi sau de la cei potrivnici.
Psalmul 37, versetul 25
În tot acest psalm binecuvântat, Cuvântul Domnului pune faţă în faţă pe cel rău cu cel bun. Pe cel nelegiuit cu cel neprihănit. Pe cel credincios cu cel necredincios, arătând de fiecare dată cu toată limpezimea şi încrederea ce soartă are unul şi ce răsplată are celălalt. Poate să-i meargă uneori în viaţa pământească bine celui rău, dar în curând vine nenorocirea peste el — şi atunci este cosit ca iarba care se usucă şi nu mai înverzeşte niciodată. Sau ca pomul verde care se înalţă cu fală, până cade un trăsnet peste vârful său ori o secure la rădăcina sa…
Nu o dată, învăţaţii care cercetează viaţa păsărilor şi-au pus întrebarea: de ce cântă păsările? Răspunsurile şi părerile au fost şi sunt diferite; la o regulă nu s-a putut ajunge. Singura părere în care s-au întâlnit cu toţii este că: păsările cântă fără să aibă lipsă de nimic; fără să ceară nimic prin cântările lor.
Păsările cerului ne sunt apoi o predică vie şi prin altceva: prin cântările lor. Tatăl Ceresc se îngrijeşte de ele, dar, în schimb, şi ele Îl slăvesc neîncetat prin cântările lor. Pădurea e cu adevărat o biserică măreaţă ce răsună de cântecele de slavă ale păsărelelor.
Biblia este plină de examene de credinţă, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinţa robilor Săi. Printr-un un astfel de examen de credinţă a trecut şi dreptul Iov. Cine era Iov? Era, aşa cum spune cartea care-i poartă numele, un om „fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău”. Se lăudau şi îngerii din cer cu viaţa lui Iov.
Psalmul 37, versetul 7
Nemulţumirea şi cârtirea faţă de lucrările lui Dumnezeu şi rânduielile Sale sunt dovada celei mai vinovate neîncrederi în înţelepciunea Sa şi în dreptatea judecăţilor şi faptelor Lui, pe pământ şi printre oameni. Ce neplăcut şi supărător lucru este pentru oricine să aibă mereu de a face cu un suflet mereu nemulţumit şi cârtitor…, cu o fire căreia niciodată nu i se face nimic pe plac, ci care totdeauna găseşte motive să cârtească, să ţipe, să se certe, să discute, să reclame…
Psalmul 37, versetul 1
Îţi trebuie o mare putere de înfrânare atunci când vezi pe oamenii lumii acesteia bucurându-se de toate binefacerile şi darurile lui Dumnezeu şi totuşi trăind tocmai contrar voii Sale.
„Căutaţi la păsările cerului că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe dânsele. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?“ (Matei 6, 26)