Centenar

La Cluj era un entuziast preot greco-catolic, anume Vasile Chindriş. Acesta încercase şi el, în Biserica Greco-catolică, ceva în felul Părintelui Iosif, dar mult mai redus. Fără a aduce nimic prea nou decât o mai activă observare a regulilor de viaţă strict religioasă şi formală, cerute de rânduielile Bisericii sale Greco-catolice, preotul Chindriş era totuşi un entuziast. Un neliniştit ostenitor pentru reactivarea vieţii spirituale din parohia sa, Iris, din Cluj şi din jur.

După ce terminasem prima şcoală, trei ani la rând am încercat, fugind de acasă, peste voia părinţilor, să intru în alte şcoli. De fiecare dată am fost aflat şi adus înapoi.

Abia în al patrulea an, ajutat mult de fr. Pavel Maliţa, avocat în Oradea, am reuşit să intru. Dar, după abia trei luni, în internatul fără foc şi fără îmbrăcăminte caldă, m-am îmbolnăvit atât de greu încât a trebuit să fiu dus la spital.

În toamnă, când lipsurile ajunseseră într-o formă şi mai gravă, am organi­zat aducerea copiilor şi repartizarea lor pe la familiile noastre. Zile şi săptămâni am avut casele noastre ca nişte aziluri de noapte, pline de fraţi şi surori cu copii mici sau mai mărişori, bolnavi şi flămânzi, care stăteau la noi până când puteau fi împărţiţi. Toate încăperile caselor noastre erau golite de tot, apoi umplute cu aşternuturi de paie pe jos. Acolo dormeam cu toţii, împărţind împreună şi pâi­nea şi locul pe care îl aveam. Cât de necăjiţi, şi totuşi cât de fericiţi ne simţeam, înfrăţiţi astfel!

Din nou am fost mutați cu alții, între care acum nu mai erau frați.

Atunci mi-am îndreptat toată inima și munca spre mărturisirea Cuvântului Sfânt între sufletele noi cu care ajunsesem. Erau între ei mulți care doreau după Dumnezeu.

Când eram greu bolnav în Davos, m-am gândit să fac şi un fel de testament pentru Oastea Domnului. Dar, pe urmă, m-am lăsat de acest gând, zicându-mi: acest lucru nu încape în cadrul unei singure coli de hârtie. Mişcarea Oastei s-a înfiripat într-o şcoală duhovnicească, într-o lungă şcoală duhovnicească, în care Duhul Domnului a ţinut «lecţii» cu un şcolar mic şi slab. Oastea este rodul acestor lecţii.

Era deci în toamna anului 1921…

Mitropolitul Bălan atât din dorinţa de a-l ajuta pe preotul Gomboş (cunoscut bun al său şi om cu greutate materială şi relaţii, lucru foarte însemnat pe atunci) ca să ajungă protopop la Câmpeni, cât şi din nevoia de colaboratori tineri şi talentaţi, cum era preotul Iosif, pe care îl cunoştea bine, pentru lucrarea pe care o avea în planul său îl chemă neîntârziat pe Părintele Iosif la Sibiu.

Anul 1925 era al treilea an de la înfiinţarea Oastei.

Lucrarea Domnului mergea crescând mai repede în număr, decât în înălţime. Pe măsură ce Lucrarea creştea, însuşi lucrătorul avea nevoie de noi salturi în creşterea lui, spre a putea trage după sine lucrarea iarăşi, un timp.

Domnul şi Învăţătorul său Ceresc îl lua, din când în când, în câte o „şcoală” nouă pentru a-i descoperi noi lucruri. Apoi îl trimitea din nou la „şcolarii” săi, spre a-i îndruma şi pe ei în ceea ce a cunoscut el lângă Domnul lui. (…)

Dar în ziua de 14 septembrie 1951, de Ziua Crucii, miliţianul a venit din nou în adunarea din Volovăţ. Era hramul bisericii şi adunarea era la fratele Robu Constantin. Erau foarte mulţi fraţi veniţi din multe părţi. Fraţii veniţi au fost despărţiţi de cei din localitate şi, după ce miliţianul le-a ţinut o cuvântare plină de ocări şi de ameninţări, le-a spus să plece.

O altă zi istorică, din istoria Oastei, a fost duminică, 12 septembrie 1937. La adunarea din Scorţeni, Bacău se pusese la cale o mare consfătuire pe ţară, la Sibiu, pentru o ultimă încercare de înţelegere şi de pace cu mitropolitul. De data asta, din partea întregii Frăţietăţi, prin delegaţi ai Oastei din întreaga ţară. Această consfătuire era pusă la cale mai ales de preoţii şi cărturarii Oastei, dintre care preotul Muntmarg şi fratele Oprişan erau cei mai dintâi. (Ei aveau un plan, dar Dumnezeu a lucrat altfel).