După ce terminasem prima şcoală, trei ani la rând am încercat, fugind de acasă, peste voia părinţilor, să intru în alte şcoli. De fiecare dată am fost aflat şi adus înapoi.
Abia în al patrulea an, ajutat mult de fr. Pavel Maliţa, avocat în Oradea, am reuşit să intru. Dar, după abia trei luni, în internatul fără foc şi fără îmbrăcăminte caldă, m-am îmbolnăvit atât de greu încât a trebuit să fiu dus la spital.
Era în toamna anului 1934. În starea aceasta m-a găsit scrisoarea care mă căuta de la Sibiu, din partea Părintelui Iosif. Era o scrisoare plină de bunătate şi de dragoste, prin care eram chemat, de către Viorel şi Tit, să merg îndată la Sibiu, spre a le fi de ajutor la Redacţie… Voi putea continua şcoala şi acolo, ziceau ei.
Inima mi s-a umplut dintr-o dată ca de o primăvară fericită.
M-am ridicat de pe patul spitalului şi, cu toate încheieturile de la mâini şi de la picioare umflate de reumatism, am fost gata de plecare! Nimic nu m-ar mai fi putut ţine.
Fratele Maliţa, un suflet nesfârşit de binevoitor, pentru care mă voi ruga totdeauna lui Dumnezeu să-i dea o veşnică răsplată pentru tot ce-a făcut pentru mine şi pentru câţi fraţi săraci a mai cunoscut în viaţa lui, m-a ajutat şi de această dată.
El voise să mă vadă terminând şcoala din Oradea, dar Domnul mă chema acum la altă şcoală.
A doua zi, seara, eram la Sibiu, aşezat într-un pat cald şi îngrijit de sora Liţa, bucătăreasa noastră.
Viorel şi Tit mă luaseră acasă la ei, în locuinţa Părintelui Iosif. Această locuinţă era tot în clădirea vechiului orfelinat, unde el încă mai apărea ca director. Mai apărea, dar de fapt nu putea lucra nimic acolo, fiind bolnav şi internat acum în sanatoriul particular al unui medic neamţ, Dr. Wachsmann, din Sibiu.
Boala mea se uşurase ca prin minune.
În ziua următoare, Titus, fiul Părintelui Iosif, m-a dus până la Sanatoriul Dr. Wachsmann, unde l-am văzut şi cunoscut pe părintele.
Despre cum s-a petrecut această zguduitoare întâlnire, atunci, voi spune altă dată, mai pe larg, în alt capitol. Acum voi spune numai că atunci s-a hotărât să rămân în familia părintelui, împreună cu Tit şi cu Viorel. Va mai veni aici, curând, şi fratele Marini, pentru că va fi nevoie de ajutorul nostru la lucrul ce are să înceapă la Redacţia foii.
Eu nu înţelegeam aproape nimic din tot ce mi se spunea, dar tăceam şi ascultam cu sufletul mişcat şi plin de cutremur, hotărât să mă supun la tot ce mi se va cere.
Nu mă dezmeticisem din boală şi din mirare. Totul mi se părea ca un vis, aşa era de neaşteptată pentru mine venirea la Sibiu.
Cum de am ajuns eu aici, unde nici prin gând nu s-ar fi putut să-mi treacă, în urmă doar cu câteva zile?
Eu, un biet copil de la ţară, fără nici un fel de pregătire deosebită, fără nici un dar şi cunoştinţă, să ajung eu să fac parte din familia Părintelui Iosif, acest om care îmi părea cam la fel cu un zeu… aşa ceva n-am putut să înţeleg nici atunci şi nici acum n-o pot înţelege, decât privind-o ca pe o minune; după cum a şi fost.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 171
