Anul 1925 era al treilea an de la înfiinţarea Oastei.
Lucrarea Domnului mergea crescând mai repede în număr, decât în înălţime. Pe măsură ce Lucrarea creştea, însuşi lucrătorul avea nevoie de noi salturi în creşterea lui, spre a putea trage după sine lucrarea iarăşi, un timp.
Domnul şi Învăţătorul său Ceresc îl lua, din când în când, în câte o „şcoală” nouă pentru a-i descoperi noi lucruri. Apoi îl trimitea din nou la „şcolarii” săi, spre a-i îndruma şi pe ei în ceea ce a cunoscut el lângă Domnul lui. (…)
Suferinţa şi minunea sunt cele două mijloace prin care Domnul Se descoperă cel mai bine „şcolarului” Său.
Minunea vine din afară, suferinţa vine dinăuntru.
Minunea îi descoperă Adevărul şi Dragostea lui Dumnezeu; suferinţa îl face în stare să le vadă, să le înţeleagă, să le urmeze. (…)
Ca să poată înfăţişa Ierusalimul Ceresc, trebuia dus să vadă Ierusalimul acesta pământesc.
E adevărat că, de departe, lucrurile se văd mai bine, dar tot aşa de adevărat este că, de aproape, le trăieşti mai cutremurător.
De departe, le cuprinzi doar cu mintea, rece şi larg, dar, de aproape, le trăieşti cu inima, fierbinte şi strâns. Şi abia atunci le poţi înţelege bine cu mintea, de departe, când le-ai simţit fierbinte mai întâi cu inima, îndeaproape. (…)
În al treilea an al Lucrării Oastei Domnului, starea omului lui Dumnezeu ajunsese la trebuinţa acelui nou salt, după cum s-a văzut din cele de mai sus.
De data aceasta, Domnul îl va duce în şcoala minunii.
Aici va trebui să se atingă aievea şi cu toate simţurile sale trupeşti, de locuri şi de lucruri cu înţeles ceresc şi unic. Va trebui să-şi apropie inima, prin ele, de focul mistuitor al Dragostei Veşnice şi să-şi apropie mintea, prin atingerea lor, de lumina tainelor nepătrunse. Dincolo ajuns, de cealaltă parte, trecut prin şi ieşit din acest Iordan şi Mare Roşie, el va fi un altul!
Inima lui schimbată şi mintea lui sfinţită vor fi atins Minunea. Şi vor fi cuprins Taina, trăindu-le la tensiunea cea mai înaltă. În focul acesta, care încălzeşte până la alb, sudura lui cu Hristos se va face desăvârşită.
Adevărat este că Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după inima sa. Cu această inimă minunată, Dumnezeu trebuia să lucreze minunat. Şi aşa a şi lucrat. (…)
Deci omul lui Dumnezeu trebuia dus la Ierusalim.
Trebuie să vadă, să pipăie, să simtă, să se cutremure.
Trebuie să se topească, să sufere ocări, bătăi şi spini… să fie răstignit… să bea oţetul şi fierea… să-i fie străpunsă inima… să moară pe cruce… să fie pus în mormânt… să coboare în locuinţa morţilor…
Şi apoi să învieze un alt om. Un om de talie cerească. Un iluminat al Minunii, un trăitor al Revelaţiei. Unul care, atingându-se de Hristos, să-L fi cuprins şi reţinut. Nu ca Maria (Ioan 20, 17), ci ca Pavel (II Corinteni 12, 2). (…)
Gândul ascuns al Domnului era însă ca, prin aceasta, omul ales de El să ajungă acolo unde trebuie. Iar planul, făcut de El să se împlinească aşa cum ştia El că era nevoie, în vederea lucrării pe care avea să o desfăşoare mai departe Duhul Său.
Aceasta era totul. (…)
Suntem deci în 1925. În acea vreme, în lumea nouă de după marele război, lucrurile încă nu se putuseră limpezi de-ajuns. Aşezarea, care poate veni numai după ani de pace, încă nu se statornicise.
Turismul nu era aproape deloc organizat. Lumea avea atunci cu totul alte preocupări decât azi, fiecare avându-şi de pus, mai întâi, în rânduială ţara şi casa lui, încă răvăşite de marea furtună ce abia trecuse.
Călătoriile în străinătate se făceau greu din pricina costului foarte scump, apoi a lipsei mijloacelor de transport şi a formalităţilor foarte greoaie pentru obţinerea actelor de plecare. Era o mare îndrăzneală să te şi gândeşti acum la o călătorie până la Ierusalim.
Cu toate aceste greutăţi însă, când s-a făcut cunoscută iniţiativa acestui prim pelerinaj românesc la Locurile Sfinte, s-au anunţat curând sute de cereri de înscriere. Mult mai multe decât locurile disponibile din numărul stabilit.
Vom relata, pe scurt, lucrurile aşa cum s-au petrecut, după cum sunt scrise în cartea Părintelui Trifa, «Pe urmele Mântuitorului însemnări din călătoria la Ierusalim», ediţia 1927.
(…)
„În toamna anului 1925 – începe Părintele Iosif în «Cuvântul înainte» al cărţii – s-a făcut cel dintâi pelerinaj românesc la Locurile Sfinte. Iniţiatorul şi conducătorul acestui pelerinaj a fost Mitropolitul Ardealului, doctor Nicolae Bălan… Aproape un an de zile au ţinut pregătirile pelerinajului… Despre roadele şi foloasele sufleteşti ale acestui pelerinaj cred că este de prisos să mai vorbesc. Va vorbi istoria. Pelerinajul la Ierusalim n-a fost numai al nostru, al celor 160 de inşi care am avut fericirea să vedem Locurile Sfinte. Sufleteşte, au fost alături de noi şi alţii, sute şi mii, a fost sufletul poporului nostru întreg, care s-a închinat şi a mulţumit „pentru câte ne-a făcut nouă Domnul”…
Pentru mine şi viaţa mea această călătorie a fost o răspântie de hotar… Aveam la Ierusalim o veche Cunoştinţă. Îl aveam pe Mântuitorul, Care, sunt ani de zile de atunci, m-a atras la picioarele Crucii Lui, izbăvindu-mă dintr-o moarte sigură, trupească şi sufletească. Am plecat la Ierusalim să-I mulţumesc şi acolo pentru această mântuire… Am plâns pe locul unde Şi-a vărsat Scumpul Său Sânge pentru mine şi iertarea mea. Am plâns lângă mormântul Lui de unde a ieşit învierea şi viaţa mea. Sub braţele Crucii şi lângă lespedea Sfântului Mormânt mi-am înnoit făgăduinţa şi hotărârea: să-I slujesc Lui şi să-mi pun toată viaţa în slujba Lui. Să mă jertfesc pentru El şi lucrul Lui… Cartea aceasta este ca o rugăciune de mulţămită pentru Harul Său…”
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 206
