La Cluj era un entuziast preot greco-catolic, anume Vasile Chindriş. Acesta încercase şi el, în Biserica Greco-catolică, ceva în felul Părintelui Iosif, dar mult mai redus. Fără a aduce nimic prea nou decât o mai activă observare a regulilor de viaţă strict religioasă şi formală, cerute de rânduielile Bisericii sale Greco-catolice, preotul Chindriş era totuşi un entuziast. Un neliniştit ostenitor pentru reactivarea vieţii spirituale din parohia sa, Iris, din Cluj şi din jur.
În acest scop, reuşise să-şi procure de pe undeva o mică şi veche maşină de tipărit, părăsită de alţii şi cumpărată de el pe un preţ redus. Tot micul inventar al vechii tipografii era grămădit într-o cămăruţă de la casa unde locuiau cei doi fraţi ai părintelui Chindriş cu familiile lor. Ei aveau în grijă şi „tipografia”… Ei erau şi culegători şi maşinişti.
Maşina avea o roată mare la care, în loc de motor, se învârtea cu mâna. De fiecare dată când era ceva de tipărit, „fratele Gheorghe”, slujitorul parohiei Iris, prindea cu mâinile lui tinere şi puternice marea roată a maşinii şi îndată ieşea de sub tipar tot puţinul tiraj de câteva foi, pe care le avea de scos pe atunci părintele Chindriş, care era şi scriitorul şi răspânditorul tipăriturilor lui.
Harnicul şi întreprinzătorul preot Chindriş avea autorizaţie pentru o revistă, «Viaţa Creştină», pe care o tipărea mai mult ocazional şi într-un format mic, cu pagini reduse şi o răspândea într-un număr mic de exemplare, doar în parohia sa şi la mai câţiva abonaţi şi cunoscuţi de prin apropierea Clujului.
Venind vremurile de criză, întreprinderea părintelui Chindriş trecea prin mari greutăţi şi acţiunea lui suferea din ce în ce tot mai mult. „Fântâna” lui se alimenta mai mult de pe acoperiş decât din izvor; şi astfel secă repede, în seceta ce se resimţea tot mai puternic, pe măsură ce se apropiau vremurile grele ale războiului ce se pregătea.
În această stare îl găsiră pe preotul Chindriş din Cluj fraţii Marini şi Urdea atunci când sufletele noastre fuseseră din nou îndurerate după încercarea nereuşită de la Oradea.
Se intră în vorbă cu părintele Chindriş şi repede se ajunse la înţelegerea să tipărim, pentru fraţii noştri din Oaste, «Viaţa Creştină» (care şi aşa nu mai putea apărea singură, din lipsă de orice mijloace).
În felul acesta primea de lucru şi tipografia, cu toţi angajaţii care depindeau de ea (cei trei şi familiile lor). Apoi se asigura plata impozitelor, a chiriei şi celelalte cheltuieli. În afară de asta se mai reînviora şi întreaga viaţă spirituală din parohie şi din rândurile celor câţiva prieteni şi cititori mai vechi ai gazetei.
Apoi, sub toate acestea, undeva dedesubt, foarte bine ascunsă în inimi, o speranţă tainică mai largă şi mai mare, în legătură cu viitorul Oastei şi cu drumul ei „spre Biserica Catolică…”
În toamna anului 1938, fratele Marini reuşi să tipărească, în condiţiile modeste pe care le avea Tipografia «Viaţa Creştină», calendarul nostru pentru anul 1939. Era mult sub condiţiile celorlalte calendare ale Oastei, dar, în situaţia noastră de atunci, era totuşi foarte mult.
Cum noi pierdusem orice garanţie de continuitate a scrisului din pricina atâtor sistări şi mutări, abonaţii noştri nu mai aveau nici o siguranţă să mai aboneze pe timp îndelungat foile noastre, care apăreau doar în câte un număr-două.
Aşa că, acum, neavând abonamente, rămăsesem aproape fără nici un ban. Trăiam numai din vânzarea cărţilor pe care le tipărisem înainte şi a calendarelor, singurele care mai aveau cumpărători. Trebuia să lucrăm luând cu împrumut dinainte orice sumă de bani cu care să tipărim o carte sau un calendar, urmând ca, doar după vânzarea acestora, să ne plătim şi datoria şi să ne mai şi descurcăm până la altă tipărire.
Cele mai sigure de vânzare erau calendarul şi cartea de cântări. Cu ajutorul acestora puteam duce lucrul şi lupta mai departe, deşi încă foarte mulţi dintre cei care ne duceau cărţile spre desfacere pe datorie tot mai rămâneau restanţieri. Unii, până la urmă, nu plăteau decât pe jumătate. Iar alţii, nimic…
Totuşi Domnul era cu noi şi lucrul Său propăşea fericit…
În această nesiguranţă pământească a noastră şi în aceste peregrinări dintr-o parte în alta, mereu ameninţaţi şi împiedicaţi în toate felurile, săraci şi lipsiţi uneori până şi de hrana zilnică strict necesară, sfârşirăm anul 1938 cu speranţa acestui adăpost mai stabil de la Cluj.
Precizarăm cu părintele Chindriş toate îndatoririle noastre materiale faţă de tot ce ni se va lucra la tipografie… Dar convenirăm şi asupra deplinei noastre independenţe în ce priveşte linia Oastei. Şi a materialului pe care noi va urma să-l tipărim. În foaia lui, dar pentru fraţii noştri.
Ni s-a promis deplina libertate în tot ce aveam să lucrăm şi ni s-a dat asigurarea că nu se va produce nici un amestec şi nici o presiune din partea nimănui asupra noastră.
Iar Domnul Dumnezeul nostru fu cu noi şi aici, după cum fusese cu Părintele nostru Iosif, robul şi alesul Său, înaintaşul nostru.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 414
