Era deci în toamna anului 1921…
Mitropolitul Bălan atât din dorinţa de a-l ajuta pe preotul Gomboş (cunoscut bun al său şi om cu greutate materială şi relaţii, lucru foarte însemnat pe atunci) ca să ajungă protopop la Câmpeni, cât şi din nevoia de colaboratori tineri şi talentaţi, cum era preotul Iosif, pe care îl cunoştea bine, pentru lucrarea pe care o avea în planul său îl chemă neîntârziat pe Părintele Iosif la Sibiu.
I s-a oferit deocamdată postul de duhovnic al studenţilor de la „Teologie”. Dar „chemarea” lăsa să se înţeleagă ceva şi mai mult…
Grăbit, Părintele Iosif îşi strânse câte putu lua cu sine într-o căruţă a unui sătean şi ieşi, închizând cu mâna tremurândă uşa cuibuşorului său pământesc abia înfiripat, dar aşa de curând spart pentru totdeauna.
Îşi luă de mână copilaşul şi mai urcă o dată la cimitirul unde îl aşteptau apropiate cele patru morminte încă destul de proaspete.
Îngenuncheară într-o rugăciune de rămas-bun, mai mult plânsă şi gemută decât spusă. Apoi, sărutând crucile îndurerate, îşi întoarseră feţele scăldate în lacrimi înspre drumul Golgotei lui, pe care trebuia să-l urce încă şaptesprezece ani…
Curând îşi luă apoi copilul în braţe şi îl sui pe lucruşoarele lor din căruţa cu coviltir moţesc. În jurul lui se adunase aproape tot satul, îmbrăţişându-l şi sărutându-i mâinile, cu lacrimi de dragoste şi de durere.
În tot lungul drumului prin sat, oamenii şi femeile ieşeau de prin case şi se ţineau după căruţa lui, plângând şi văietându-se, ca după mortul cel mai scump.
Cineva se suise în turnul bisericii şi trăgea clopotul care se tânguia, peste toate văile şi dealurile satului, cu sunete pline de sfâşiere şi de lacrimi, ca după o pierdere de neînlocuit. Căruţa mergea încet şi legănându-se.
În fiecare uşă şi fereastră era cineva care îl petrecea cu semne iubitoare şi îndurerate, cu feţe şi priviri pline de lacrimi, în hohote de plâns.
Această privelişte îl făcea să se simtă ca un condamnat care merge spre ispăşire. Inima lui se topea, plină de grele presimţiri pentru viitor şi de amare păreri de rău pentru că îi părăsea pe aceşti oameni care abia acum vedea el cât îl iubeau ei de mult.
Când stai ani de zile în mijlocul unor suflete curate şi chinuite, când trăieşti împreună cu aceşti oameni zilele unor neuitate suferinţe şi încercări, închegarea sufletească îţi devine neînchipuit de puternică şi de adâncă. Doar când trebuie să te smulgi dintre ei, poţi simţi cu adevărat cât de adânci sunt rădăcinile acestei puternice împărtăşiri în inima ta…
O, clopotul acesta care nu mai tace… Şi glasul acesta al lui care n-a mai plâns atât de sfâşietor de la începutul războiului… Şi drumul acesta al lor care nu mai sfârşeşte, căci pe tot lungul uliţei sunt numai mâini ce opresc căruţa, pentru o îmbrăţişare sau pentru o vorbă îndurerată…
Ajuns afară din sat, ochii i se mai întorc încă o dată înspre bisericuţa unde a slujit, înspre căminul unde s-a bucurat, înspre cimitirul unde îi rămân cele patru fiinţe neuitate.
Îşi şterse ochii de lacrimi şi, strângându-şi cu dragoste şi milă lângă inima lui pe „Tituţu lui ticu”, cel de cinci anişori, îşi întoarse faţa hotărât înspre „Ierusalimul” către care suia şi înspre „Golgota” ce îl aştepta acolo.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 45
