Între aceste împrejurări m-a găsit întrunirea Sf. Sinod, de la mijlocul lui octombrie 1958, când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul şedinţei eram deja la Bucureşti, la poarta părintelui Mitrofan. Mi-a deschis. Am avut atunci a treia stare de vorbă cu patriarhul, care mi-a spus:
– M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dumneavoastră. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve bine. Mi-am întocmit susţinerea în şedinţa sinodului. Dar prevăd că va merge cam greu.
Dacă totuşi Dumnezeu va voi, vom reuşi.
Mâine după-masă, după şedinţă, vino din nou la mine, să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.
I-am mulţumit. I-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă în care părintele Mitrofan şi-a învârtit din nou cheia sa.
Noaptea aceea am dormit la Sergiu şi Coleta, rugându-ne şi încredinţând în Mâna Domnului Iisus rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună, pe la Bucureşti sau prin ţară. Nădăjduisem sincer şi suferisem mult, ca un tampon lovit din amândouă părţile: şi de autorităţi, şi de unii fraţi.
După-amiază, părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi am ajuns la patriarh. Acesta era nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit şi mi-a spus cu un glas plin de amărăciune:
– Frate Dorz, am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?
– Nici un amestec, Părinte Patriarh!
– Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el?
– În privinţa asta nu!
– Dar atunci cu cine din Oaste a alcătuit el un plan de trecere a Oastei la protestantism?
– Eu nu ştiu nimic de un astfel de plan, am răspuns eu într-adevăr uimit şi zăpăcit dintr-odată.
Patriarhul urmă:
– După ce mi-am rostit eu cuvântul referitor la problema Oastei, propunând adoptarea unei atitudini favorabile unei forme de legalizare, a intervenit surpriza: cineva s-a sculat şi a citit un memoriu de vreo zece pagini, făcut de Wurmbrandt către Departament. Acest memoriu viza exclusiv problema pe care o susţineam eu. Era un memoriu sau o dare de seamă a lui în care amintea printre alţi conducători ai Oastei şi numele dumitale. Reieşea din acest memoriu că el s-a consfătuit cu dumneavoastră şi aţi pus la cale un plan după care, o dată obţinută legalizarea dumneavoastră, aţi intenţiona să vă rupeţi de Biserica Ortodoxă, spre
a alcătui o Biserică protestantă română…
Fireşte că îndată s-a înrăutăţit toată atmosfera, devenind imposibil a se mai discuta.
S-a amânat totul de la sine.
Acum trebuie să ai neapărat o explicaţie cu Wurmbrandt. Eu nu mă îndoiesc deloc de sinceritatea dumitale. Dar sunt în anturajul dumitale mulţi oameni nesinceri. Asta este situaţia!
– Acum ce e de făcut, Părinte Patriarh?
– Deocamdată eu nu mai pot face nimic! Doar dumneavoastră să căutaţi a vă apropia în toate părţile de episcopii pe care îi aveţi. Ca ei să vă cunoască şi să se convingă că sunteţi de bună-credinţă şi că nu este adevărat nimic din ce s-a spus. Atunci, dacă vreodată se va mai putea pune problema dumneavoastră în Sf. Sinod, eu să nu mă văd singur ca acum.
Acum du-te şi Dumnezeu să aibă milă de noi.
Văzându-mă zdrobit de tot, m-a îmbrăţişat cu milă şi cu durere. I-am mulţumit, i-am cerut iertare din toată inima pentru toată înfrângerea dureroasă pe care o avusese din pricina noastră şi, sărutându-i dreapta, am ieşit.
De atunci nici nu l-am mai văzut.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 304
