Fratele Faimuță – Traian Dorz

În toamnă, când lipsurile ajunseseră într-o formă şi mai gravă, am organi­zat aducerea copiilor şi repartizarea lor pe la familiile noastre. Zile şi săptămâni am avut casele noastre ca nişte aziluri de noapte, pline de fraţi şi surori cu copii mici sau mai mărişori, bolnavi şi flămânzi, care stăteau la noi până când puteau fi împărţiţi. Toate încăperile caselor noastre erau golite de tot, apoi umplute cu aşternuturi de paie pe jos. Acolo dormeam cu toţii, împărţind împreună şi pâi­nea şi locul pe care îl aveam. Cât de necăjiţi, şi totuşi cât de fericiţi ne simţeam, înfrăţiţi astfel!

Sute şi sute de copii şi de fraţi au trecut atunci pe la noi…

Mulţi dintre ei au rămas ani de zile apoi pe unde fuseseră găzduiţi, unii legându-se împreună pe totdeauna.

Cât de multe scumpe suflete de fraţi şi de surori am cunoscut atunci! Unul dintre aceştia era şi fratele Faimuţă.

Îl cunoscusem în vara secetei la adunarea din Preluci, Bacău. Era un suflet amărât, fiu părăsit şi aflat de cineva pe pragul unei biserici din Iaşi. Îl născuse fără vreme o biată femeie evreică bolnavă şi sărmană, care apoi a murit curând într-un spital. Fratele Faimuţă era un slăbănog şi cu trupul şi cu mintea. Dar avea o dragoste şi o credinţă mare faţă de Domnul şi faţă de fraţi.

Fusese crescut într-un orfelinat, apoi lăsat în voia sorţii. A apucat printre fraţi şi astfel ajunsese copilul frăţietăţii din Moldova. Trăia pe la fraţi, umblând dintr-un sat în altul, dintr-o adunare în alta. Le era drag de el, cu milă şi cu du­ioşie, tuturor fraţilor. Şi îi purtau bucuroşi de grijă.

Acum însă era foamete. Şi puţina hrană era împărţită între cei mai apropiaţi ai fiecărei familii. El, sărmanul, neavând familie, suferea cel mai dureros.

Când l-am aflat, era plin de bube… Se lipise de noi cu toată disperarea lipsu­rilor în care se găsea. De atunci eu l-am luat la noi… A devenit părtaş la familia noastră. Ani de zile ne-am bucurat de el. Devenise curierul dorit al tuturor fraţilor din părţile Beiuşului. Cutreiera drumurile frăţeşti cântând şi vorbind singur.

– Cu cine vorbeşti, frate Faimuţă?

– Cu Domnul Iisus şi cu Măicuţa Domnului, răspundea el fericit. Şi toată faţă lui zâmbea de o cerească bucurie lăuntrică.

Avea totdeauna un sac în care strângea tot ce primea de la mâinile iubitoare şi milostive ale surorilor noastre. Iar, pe drumurile lui, ori de câte ori găsea pe ci­neva mai sărac decât el, îi dădea aceluia tot ce avea mai bun din ceea ce primise el.

Fratele Faimuţă a trecut la Domnul în anul 1951, pe când era la fraţii din Beliu. A avut o înmormântare cum nu se mai văzuse… Toate împrejurimile îl cunoscuseră. Au luat parte la înmormântare o mulţime mare de fraţi şi de alţi oameni. L-au slujit şapte preoţi.

N-am putut să nu scriu aceste lucruri, pentru că fratele Faimuţă ne-a fost tutu­ror o mare pildă de dragoste frăţească, de încredere deplină în Domnul şi de um­blare în nevinovăţie. Cred că în împărăţia lui Dumnezeu el va străluci înaintea multora. Totdeauna mi se umplu ochii de lacrimi când îmi aduc aminte cum scotea el cu mâinile tremurânde, din buzunarul hainei, cărticica lui de cântări şi ne zicea:

– Să vă cânt cântarea mea.

– Cântă, frate Faimuţă!

Şi, ştergându-se totdeauna cu o batistă boţită, începea slăbuţ şi tremurător:

Eu n-am avut nici mamă, străinii m-au crescut…

Apoi, până la sfârşitul cântării, îi picurau lacrimile pe cărticica lui.

Nouă ni se topeau inimile de milă şi de dragoste pentru el. Ţineam la el mai mult ca la orice frate. El n-avea casă, dar avea sute de case, de mame, de fraţi, de surori… întocmai cum spusese Domnul Iisus…

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 492