Centenar

– Care a fost cel mai efectiv mijloc de propagandă al Oastei?

– Cartea, cuvântul scris în cărţile şi foile răspândite în cele mai largi pături ale poporului. Cartea este lumină şi eliberare. Oricine pune o carte bună în mână unui om sau a unui popor îi deschide aceluia ochii şi îi aprinde o lumină în întuneric. Dar oricine ia unui om sau unui popor din mână o carte, acela îi stinge lumina şi îi orbeşte ochii… De aceea Oastea Domnului, în decursul celor şaizeci de ani de existenţă a ei, a depus nişte eforturi şi jertfe extraordinar de mari pentru a aprinde şi răspândi în popor lumina cărţii sufleteşti.

Pe ziua de 30 martie, seara, eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fratelui Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum, în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile, cât şi alţii, luau din cărţi, umplându-şi buzunarele sau genţile ori ascunzându-le pe sub haine pentru a le lua acasă.

Tratamentul și odihna de la Covasna, dar mai ales rugăciunile fraților și surorilor, mi-au ajutat foarte mult. Vremea se mai încălzise și toate mădularele începeau să se dezmorțească, numai piciorul bolnav rămânea mereu amorțit, deși nici el nu mă mai durea în acest fel de nesuportat cum mă chinuise de trei luni.

Ajuns la Sibiu, se vede că eram totuși destul de greu bolnav, căci îndată ce am ajuns, Viorel și Tit, îngrijorați de temperatura mea, m-au așezat în pat și au adus în grabă un medic.

Dar boala nu m-a lăsat de tot. Peste o lună am fost din nou la medic.

Într-o dimineaţă din primăvara anului 1935, ducându-i la spital cel mai nou număr din foile Mitropoliei, prin care cei ce se hrăniseră şi crescuseră cu pâinea lui îl loveau acum cu toată cruzimea urii (cum pot să lovească numai cei cărora le-ai făcut bine!), eram foarte amărât… Am intrat la dânsul cu ochii plini de lacrimi şi cu sufletul greu apăsat.

La începutul lunii martie 1972 m-am pomenit cu o chemare la Protopopiatul Beiuş, să fiu pentru ziua de 14 martie acolo. Episcopul de la Oradea avea să‑mi comunice o veste. Era un episcop nou, despre care auzisem multe lucruri bune.
M-am bucurat de această ocazie.

Totul începu deci, de data asta, în martie 1959.
Mă mutasem de curând la Călanul Mic, lângă Hunedoara, și eram angajat de o lună la un depozit de materiale, unde lucram douăzeci și patru de ore, iar altele douăzeci și patru eram liber.
Omul de la care cumpărasem casa îmi cerea neapărat zece mii de lei, cât promisesem că am să-i dau la 10 martie, după cum și mie îmi promisese omul la care îmi vândusem casa de la Sânicoară că o să-mi dea această sumă la 10 ianuarie.

Sâmbătă seara, 5 martie 1960, pe când era fratele Ilie Marini lângă el şi părea că doarme, l-a auzit totuşi spunând ceva. Fiindcă nu a înţeles ce a zis, fratele Ilie l-a întrebat dacă doreşte să-l ajute în vreun fel. Dar fratele Valer nu i-a răspuns lui, ci a răspuns altceva, care nu avea nici o legătură cu ce-l întrebase el. Însă fratele Ilie nu a plecat de lângă patul lui, ci le-a făcut semn şi celorlalţi fraţi să se apropie. Au venit şi ei în linişte, a venit şi părintele şi, stând cu toţii în jurul lui, îl auzeau cum vorbeşte cu cineva, cum răspundea scurt: Da. Am înţeles. Bine. Mulţumesc.