Prin 10 martie, tovarășul meu a fost scos pe neașteptate din celulă și n-a mai fost adus înapoi. I se dăduse drumul. Am rămas din nou singur. Dar acum nu mai era chiar așa de frig. Foamea însă mă chinuia și mai cumplit. Acasă începuse munca la câmp, ai mei se vede că nu puteau veni în fiecare zi să-mi aducă de mâncare. Pe lângă asta, aici eram acum vreo cinci, dintre care trei erau de departe, n-avea cine să le aducă de mâncare. Din ce ne aducea la doi, trebuia să mănânce cinci și câinele.
O dată n-au avut să ne dea nimic două zile la rând.
A treia zi au făcut un fel de mămăligă opărită într-o găleată și ne-au pus cu o lopățică câte o porție de asta în palme.
Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem fasolea în urmă cu doi ani la Oradea.
În ziua următoare n-a mai fost nici asta. Când a venit Florea, servitorul, să măture, l-am întrebat:
– Astăzi nu ne dă nimic de mâncare?
Nu mai are ce. De acasă nu v-a venit nimeni, iar mălai nu mai este.
– Fă ceva, bace Flore, că murim de foame!
– Nu pot nimic până deseară. Atunci, dacă pot, am să vă aduc ceva.
Aproape de aici era Școala Normală de fete. Acolo rămânea de fiecare dată de la masa elevelor, în farfurii și pe mese, tot felul de resturi de mâncare. Acestea se strângeau și erau aruncate în hârdaie. Acolo erau bucăți mari de pâine, coji, oase, tăieței, cartofi, marmeladă, rămășițe de fructe…
O, dacă le-am avea noi astea acum!
Cu o găleată plină de resturi de astea veni, seara, grăbit și pe furiș, bace Flore la noi. Și, intrând pe rând la toți, ne spuse:
– Luați cu pumnii! Repede, să nu dea șeful peste noi, că mă bagă și pe mine aici cu voi.
Slavă Ție, Doamne Iisuse, am șoptit plângând… Cât de bun ești Tu și cum îngrijești ca, aici unde nu pot veni prietenii, să ne hrănească tocmai vrăjmașii noștri. Și cum știi Tu să ne faci binele chiar prin cei care au porunca să ne facă răul…
– Dumnezeu să-ți răsplătească, bace Flore, căci găleata asta de lături valorează acum mai mult decât o găleată de aur.
Asta a fost a doua minune cu mâncarea noastră primită ca din cer.
Aceste minuni nu s-au mai repetat. Foamea era cumplită, iar, o dată cu lipsa de mâncare, frigul era și el la fel. Slăbisem în așa măsură, încât în aprilie eram de nerecunoscut. Dinții mi se clătinau în gură, iar ochii îmi erau atât de slăbiți, încât cu greu mai puteam deosebi lucrurile.
Simțeam toată ziua și toată noaptea durerile ascuțite ale foamei.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 116
