Nici n-am ajuns bine acasă după bucuria de la Comănești și încă de pe drum am primit o veste tristă. Părintele Vladimir a trecut la Domnul, joi, 28 martie 1984, la locuința Raheluței din Cluj, unde își trăise ultimele lui suspine și lacrimi înainte de a ajunge și el acolo unde îl aștepta de aproape cincizeci de ani jumătatea sufletului său după care tânjise atât de mult…
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 295
Despre părintele Vladimir, vom aminti un moment de la înmormântarea părintelui Iosif Trifa din 1938.
Înainte de a se închide sicriul, se apropie și depune ultima sărutare pe fruntea părintelui un trimis al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj, care venise să-i aducă omagiul și prețuirea acestei Biserici-surori, din ai cărei fii duhovnicești sunt astăzi multe zeci de mii renăscuți la o viață nouă prin lucrarea acestui ales om al lui Dumnezeu. Era preotul Dr. Dumitru Neda.
În câteva cuvinte rostite plângând, acest om ales, prieten și admirator al Părintelui Iosif, a vorbit despre marea valoare pe care a avut-o el pentru Biserică și Evanghelie. Și despre pierderea de neînlocuit pe care o lasă plecarea lui dintre oameni. Gestul său ne-a cutremurat adânc pe toți. Nici un alt prieten n-a mai făcut așa.
După aceasta, sicriul a fost ridicat pe umeri de către frați… S-a format un convoi cum nu mai văzuse Sibiul niciodată. Două mii de oameni mergeau în urma sicriului plângând. Așa am mers multă parte din drum, sicriul ușor și drag fiind purtat pe mâinile fraților.
De la un loc, sicriul a fost așezat în carul care venea în urmă.
La trecerea pe lângă prăvălii, toți cei dinăuntru ieșeau afară și nu era ochi care să nu plângă văzând această zguduitoare priveliște.
La trecerea pe lângă cazarmele regimentelor, gorniștii țineau să dea ultimul onor aceluia care a fost unul dintre cei mai mari gorniști ai lui Hristos.
După două ore de mers, convoiul ajunge la cimitir. Dar sicriul nu poate fi coborât încă în mormânt. Părintele Vladimir telegrafiase la amiazi. „Sunt la Ploiești! Voi fi zdrobit toată viața dacă nu-l voi mai vedea. Amânați înmormântarea până sosesc!”
Acum fratele său mai mare și părintele său duhovnicesc îl aștepta aici, lângă mormântul său.
După o vorbire a părintelui Bujoreanu, îl vedem pe părintele Vladimir… Fugea plângând și striga: Părintele meu, fratele meu!…
A fost un moment impresionant și neuitat.
După vorbirea părintelui Vladimir, în care și-a luat un zguduitor rămas bun și la revedere – încheiată cu un cutremurător legământ de statornicie până la moarte pe calea Oastei, în slujba lui Hristos – sicriul a fost coborât în mormânt.
Când bulgării de pământ au început să cadă peste sicriu, a fost un plâns de nedescris…
Nu era deznădejde în acest uriaș hohot de plâns al miilor de suflete care se aflau aici acum. Ci era dovada nemaivăzută a marii iubiri cu care era însoțit un adevărat părinte, de către toți acei care nu vor putea uita în veci marele bine pe care li l-a făcut acela care i-a născut la o viață veșnică în Hristos. Nici un alt bine pe care ni l-ar putea face un om pământean nu mai poate fi atât de mare ca binele veșnic al mântuirii sufletului nostru.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 383