Lecția despre încredere și bucurie – Traian Dorz

Într-o dimineaţă din primăvara anului 1935, ducându-i la spital cel mai nou număr din foile Mitropoliei, prin care cei ce se hrăniseră şi crescuseră cu pâinea lui îl loveau acum cu toată cruzimea urii (cum pot să lovească numai cei cărora le-ai făcut bine!), eram foarte amărât… Am intrat la dânsul cu ochii plini de lacrimi şi cu sufletul greu apăsat.

El, de fiecare dată, încă de la intrare, îmi citea de pe faţă noutăţile cu care veneam. Şi, de la început, se înarma cu bucuria, pentru a birui:

– Ce s-a întâmplat, dragă Dorz? – îmi zise el înainte de a apuca să-i zic eu „Slăvit să fie Domnul!”.

– Iată, zic eu cu amărăciune, întinzându-i mai întâi foaia «Lumina Satelor»… Această foaie, cu nume altădată atât de drag şi cu conţinut atât de dulce, este acum plină de atâta otravă şi de atâtea numiri batjocoritoare.

– De asta eşti tu atât de amărât? Ai uitat tu Cuvântul Domnului: Nu te teme, iată, Eu sunt cu tine… dacă vei trece prin râuri, apele nu te vor îneca şi dacă vei trece prin flăcări, focul nu te va arde (Isaia 43, 2)!
Oare este a noastră lupta asta, nu este ea lupta Domnului? Nu ne spune oare Evanghelia: Ferice va fi de voi când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră?… Ce spune mai departe acolo Mântuitorul nostru: întristaţi-vă şi plângeţi?

– Nu, părinte, dar…

– Știi, odată, un credincios al Domnului era, tot aşa ca tine acum, tare amărât şi descurajat din pricina nedreptăţii şi ameninţării mai-marilor lumii în faţa cărora trebuia să meargă la judecată chiar în ziua aceea.
Când îl văzu nevastă-sa atât de amărât şi de descurajat, se duse repede şi se îmbrăcă în haine de doliu. Şi, astfel îmbrăcată, veni în casă în văzul lui. Văzând-o în haină de jale, soţul, mirat, o întrebă:

– Dragă, dar de ce eşti tu în haine de doliu? Cine a murit?

– Dumnezeu a murit! spuse nevastă-sa îndurerată.

– Cum vorbeşti aşa? răspunse soţul! Dumnezeu nu poate să moară!

– Ba da, a murit, răspunse femeia! Căci, dacă n-ar fi murit Dumnezeu, soţul meu n-ar fi atât de amărât şi descurajat acum. Dacă Dumnezeul lui ar trăi, soţul meu, cel credincios în El, ar fi plin de bucurie, fiindcă s-ar încrede în făgăduinţa Lui: Eu te voi izbăvi. Dar dacă soţul meu se teme, înseamnă că nu mai are cine să-l izbăvească… înseamnă că Acela Care l-a izbăvit până acum a murit. Şi, dacă a murit Izbăvitorul soţului meu, cum să nu îmbrac eu haina de doliu?…
Credinciosul înţelese! Şi, aruncând asupra Domnului toată îngrijorarea sa, se umplu dintr-o dată de bucurie.

– Înţelegi tu, dragă Dorz, ce înseamnă asta?

– Da, părinte.

– Atunci să nu mai fii trist niciodată când vei fi batjocorit pentru Numele Domnului.
Dacă vrăjmaşii au dreptate când ne învinuiesc, e vai de noi.
Dar dacă n-au dreptate, e vai de ei.
Nu te teme, Iisus Biruitorul este cu noi. El este Viu şi Biruitor. Nu fi necredincios şi nu te mai întrista, ci bucură-te că ai şi tu parte de ocara lui Hristos. Altfel, ce rost are să fii aici dacă nu crezi? Iar dacă crezi, ce rost are să te întristezi?

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 277