Ajuns la Sibiu, se vede că eram totuși destul de greu bolnav, căci îndată ce am ajuns, Viorel și Tit, îngrijorați de temperatura mea, m-au așezat în pat și au adus în grabă un medic.
Dar boala nu m-a lăsat de tot. Peste o lună am fost din nou la medic.
Rețeta pe care mi-a scris-o medicul atunci i-a folosit părintelui peste câteva zile ca subiect pentru o istorioară. A fotografiat-o și a publicat-o în „Iisus Biruitorul” nr. 13, din 24 martie 1935, iar mai târziu, în cartea de istorioare, scoțând din ea un fericit înțeles al planului tainic al încercărilor neînțelese de noi (ca scrisul doctorului din rețetă).
Ce minunată era înțelepciunea dată de Dumnezeu acestui om atât de plin de prezența lui Hristos, încât, în absolut tot ce întâlnea, vedea puternic și limpede, dintr-o dată, înțelesul cel Ceresc și Tainic al Adevărului Mântuitor.
În ziua următoare venirii mele, Dumnezeu îmi împlinea cea mai mare și mai fierbinte dorință a vieții! Tit, fiul iubit al părintelui, veni la patul meu, spunându-mi: Tăticul dorește să te vadă. Scoală-te să mergem la el.
În sfârșit!…
Am sărit ca la Învierea din morți, înfiorat până în străfundul sufletului.
Nu știu cum am ajuns acolo.
Când în viața mea sunt clipe unice, le trăiesc așa de puternic încât focul lor îmi arde tiparul minții în care se toarnă – de nu mai pot strânge pe urmă decât cioburi din amintirile mele de atunci.
Mai văd doar niște scări pe care am suit cu inima bătându-mi gata să se rupă…
O ușă albă… o soră albă… o pătură albă, de sub care ieșea o mână albă.
O pernă albă pe care zăcea o frunte albă, de sub care, parcă venind din veșnicie, cei doi ochi cu cearcăne vinete mă întâmpinau umezi și dulci…
Luminile lor mă îmbrățișară, dintr-o dată, cu o nesfârșită dragoste și împăcare cerească, învăluindu-mă ca o rugăciune…
Un glas alb și cald care, dacă ar fi avut și el o culoare cred că ar fi fost strălucitor de alb, îmi pătrunse în auz și în suflet ca o șoaptă înfiorată dintr-o dimineață de Paști…
N-am putut răspunde nimic!
M-am prăbușit în genunchi, plângând de nu mă mai puteam stăpâni, cu fruntea lângă căpătâiul alb…
Am simțit mânuța albă așezându-mi-se ușoară și dulce pe după capul meu aplecat și glasul cel strălucitor de alb șoptindu-mi aproape: „Nu mai plânge, dragă Dorz… Lasă, de acum vom fi mereu împreună și vom lucra pentru Domnul…”
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 269
