Vin Paştile, Iisuse, din nou învii şi iarăşi
araţi la lumea asta de orbi şi de orbiţi
c-ai ispăşit păcatul prin Jertfa Ta amară
şi c-ai adus viaţa la cei neprihăniţi.
Privind cu ochii-n lacrimi Făptura Ta Măreaţă
ca mii de sori, Iisuse, Te văd mai strălucit,
că-nvii cu Tine-odată Slăvita Dimineaţă
din care fericirea e fără de sfârşit.
Îţi văd şi-n mine Chipul scăldat în foc de soare,
cu nimb de mii de lacrimi de drag încununat,
şi strâng în zări de suflet slăvita sărbătoare
a zilei când, Iisuse, şi-n mine-ai înviat.
Ţi-a fost săpat mormântul de-atâţia ani şi-n mine,
cu-atâtea lespezi grele fiind acoperit;
atâtea străji avut-a străinul lângă Tine,
de-atâta întuneric ai fost pecetluit…
Dar când sosit-a ceasul slăvit al Învierii
ai rupt întunecarea, şi lespezi, şi peceţi,
şi-ai înviat, ca-n locul obidei şi durerii,
s-aduci minunăţia atâtor frumuseţi.
… Era-ntr-o primăvară ca asta de senină,
cu cer de sărbătoare şi strai de cireşar,
când ai adus în mine tot raiul de lumină,
cu toată revărsarea belşugului de har.
Iar astăzi când cântarea prin lacrimi mi se cerne,
cu sufletul de mână îmi vine ruga-n Sus,
şi braţul plin de crinii luminii-n drum Ţi-aşterne
prinos al fericirii pe care mi-ai adus.
Şi vin cu mine-odată toţi vişinii din lume,
toţi piersicii şi merii împodobiţi cu flori,
s-aştearnă-n calea-Ţi sfântă petalele de spume
podoaba cea mai nouă a Albei Sărbători.
… Învie iar, Iisuse, cu slavă tot mai mare
în sufletele albe a-ntregului norod,
ca-n toamnele chemării azi primul braţ de floare
s-aducă-n calea-Ţi sfântă pe-atât belşug de rod.
Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele
