Pr. Vladimir Popovici

A văzut lumina zilei în orașul Chișinău – Basarabia, în 6 februarie 1896, din părinții: preot Vasile Popovici și Eufrosina. Amândoi părinții erau de o mare credință, cinste și evlavie, împlinindu-și toate îndatoririle sfintei lor slujbe în cel mai frumos fel, spre slava și voia lui Dumnezeu. Tatăl Ceresc i-a binecuvântat cu 11 copii, pe care i-au crescut cu multă grijă în dragostea și frica lui Dumnezeu.

La nașterea celui de-al 11-lea copil, mama a murit, fiind înmormântată la Mereșeni – Lăpușna, unde era atunci tatăl preot. A fost jelită cu multă durere și lacrimi.

Mai ales pentru fiul ei Vladimir, pierderea mamei scumpe a fost o pricină de mare și îndelungă durere. Plecarea mamei l-a făcut să dorească nespus de mult Împărăția Cerească și să se pregătească și el pentru o viață care să-l facă tot mai vrednic de a fi în Împărăția lui Dumnezeu, unde a plecat mama lui.

Mai târziu, când și soția sa iubită va pleca cu mulți ani înaintea lui la Domnul, se va aprinde și mai mult focul iubirii cerești în inima sa. Era văr de-al doilea cu preotul Alexei Mateevici din Basarabia, care a scris poezia nemuritoare “Limba noastră-i o comoară”…

A terminat seminarul teologic din Chișinău în 1917, după care a intrat ca învățător în comuna Susleni – Orhei. În anul 1918 s-a cununat în Domnul cu Eufimia, și ea învățătoare în comuna Țibirica – Orhei.

După moartea tatălui său, în anul 1919, a fost ales preot în locul acestuia, în parohia Lulova. Fiind primul căsătorit din cei opt frați, cei doi soți au devenit ca niște părinți pentru frații lor mai mici și orfani, cu o dragoste sfântă în Domnul, și-au făcut această datorie amândoi.

Nu peste multă vreme însă, soția s-a îmbolnăvit de plămâni. Au urmat lungi și grele tratamente la Văratec, la sanatoriul Geoagiu, apoi acasă.

Apariția Oastei Domnului în 1923 a însemnat atât pentru părintele Vladimir, cât și pentru soția sa, răsăritul unei lumini cerești. Încă din anul 1924, primind foaia «Lumina Satelor» de la Sibiu, îndrăgind-o din primul moment, s-au atașat din toată inima, cu devotement, de lupta părintelui Iosif Trifa, intrând în Oastea Domnului și înființând această frățietate sfântă atât în parohia sa, cât și în celelalte localități. Cărțile părintelui Iosif erau citite cu sete și dragoste, subliniate și răspândite peste tot, iar aceste cărți au întors multe suflete de pe calea pierzării, formând în acele părți, până departe multe comunități duhovnicești.

Ce frumos își amintește despre aceste zile părintele Vladimir, când scrie: Viața noastră, a amândurora, se desfășura în această atmosferă înnoită și sfințită de Duhul Sfânt, într-un fel lin și fericit. Creșteam amândoi în cunoștința Domnului și eram plini de o sfântă bucurie în Domnul. Viața noastră era ca o cântare nouă lui Dumnezeu. Eram parcă nepământeni, în dragostea dintâi care iubea mai presus de orice pe Dumnezeu și pe semeni. Domnul se coborâse în noi cu Împărăția Lui. Parohia noastră, Glingeni, era umbrită de Duhul Sfânt.

Îmbolnăvirea soției sale Eufimia și internarea ei în sanatoriul Geoagiu i-a dat prilejul să-l întânească acolo și să-l cunoască și personal pe părintele Iosif, care era și el internat în acel sanatoriu. Această cunoaștere i-a apropiat și mai mult, legându-i pentru totdeauna într-o părtășie care s-a făcut din ce în ce tot mai fierbinte, mai puternică și mai frumoasă.

După izbucnirea conflictului de la Sibiu dintre părintele Iosif și mitropolitul Bălan, părintele Vladimir a trecut cu toată puterea și hotărârea de partea adevărului, participând la toate acțiunile, atât pentru apărarea cauzei Oastei, cât și pentru apărarea dreptății părintelui Iosif.

La sfatul din 12 septembrie 1937, el a fost de față – și spre deosebire de ceilalți preoți care au fost prezenți atunci și până atunci lângă părintele Iosif, părintele Vladimir nu numai că nu s-a retras cu frică sau cu rezerve ca și ceilalți –  ci a rămas cu toată hotărârea printre primii apărători cu orice preț ai acestor cauze sfinte. A rămas până la urmă singurul în viață, dintre toți preoții ostași, care nu s-a dat în lături de la nici o jertfă pentru Cauza Domnului și care n-a făcut nici un compromis cu conștiința lui. Și-a ținut cu hotărâre și cu statornicie frumosul legământ depus Domnului alături de părintele Iosif, atât în viața acestuia, cât și lângă sicriul său, în 16 februarie 1938. Personalitatea și exemplul părintelui Iosif i-au rămas ca o icoană sfântă. Scrierile sale l-au îndemnat să scrie și el. Multe din gândurile lui și ale altora le-a scris și le-a tradus, publicându-le în foile părintelui Iosif, care îl aprecia foarte mult și care chiar și înainte de moartea sa l-a invitat lângă patul suferinței sale de la Sibiu și l-a reținut cu el aproape o lună de zile.

În toamna anului 1934, scumpa și credincioasa lui soție Eufimia, asemenea dragii sale mame, a trecut la Domnul, lăsându-l cu inima adânc îndurerată și singuratică pe pământ pe totdeauna. Mult a plâns-o soțul ei iubit, apoi a așezat-o pentru odihnă, până la Înviere, în pământul lor natal de la Glingeni, aproape de Casa Domnului pe care a iubit-o și a împodobit-o ea cu drag.

În 1940, părintele Vladimir și-a strâns într-o carte, “Pe marginea unui mormânt”, toate lacrimile, meditațiile și rugăciunile sufletului său lângă mormântul soției iubite. Se afla acolo un mănunchi impresionant de flori cerești și nemuritoare închinate dragostei lui Hristos și din El.

La înmormântarea părintelui Iosif, a alergat din Basarabia, din cel mai îndepărtat colț al țării, și a ajuns cu câteva minute înainte de coborârea sicriului în mormânt. A fost un moment zguduitor și de neuitat ajungerea lui, îmbrățișarea și legământul înlăcrimat pus atunci în fața acestui mormânt nemuritor.

Au trecut 45 de ani de atunci, dar la toate zilele de 12 februarie și la toate sărbătorile Rusaliilor de atunci și până în 1983, când avea aproape 90 de ani, părintele Vladimir și-a împlinit, prin prezența lui la mormântul de la Sibiu, cu credincioșie sfântă și fierbinte, legământul pus pe totdeauna Domnului și profetului Său.

A avut și el destul de multe lupte în cursul zecilor de ani de muncă și jertfă în Oastea Domnului. Mitropolitul Bălan, prigonitorul Oastei Domnului, a intervenit la început și împotriva părintelui Vladimir, chiar prin Mitropolia Chișinăului, ca să fie pedepsit. Dar Domnul a lucrat prin niște oameni mai înțelepți și mai temători de Dumnezeu – și a scăpat cu bine.

După refugierea sa din Basarabia a fost, timp de 11 ani, preot în comuna Strâmbeanu de lângă Târgoviște. Atunci s-a apropiat foarte mult de familia fratelui Ionescu din Vulcana-Pandele, unde a petrecut de atunci și până aztăzi [la data scrierii cărții n.n.], în fiecare an, zile de sfântă refacere sufletească.

După 1957 a slujit 20 de ani ca preot în parohiile Sâg [și Tusa] din județul Sălaj, până în 1976, când s-a pensionat.

După 1976 s-a mutat la Cluj, unde are o nepoată, în familia căreia și-a adus ultimii ani ai vieții sale. De aici din Cluj a făcut mereu multe drumuri prin țară, cât timp i-au îngăduit puterile, spre a cerceta și îmbărbăta pe frați.

În adunarea din Cluj a luat parte la toată activitatea Oastei Domnului, întărind pe frați și îmbărbătându-i cu cuvântul și exemplul dragostei sale în slujba Domnului.

În timpul vieții și activității sale în Basarabia, a colaborat îndeaproape cu mulți frați harnici și ostenitori ai Oastei Domnului, cum a fost fratele Dumitru Romanenco – care, deși era mare propietar în comuna Voinova, județul Orhei, totuși, după ce s-a predat Domnului, el și soția sa Vera au devenit niște harnici misionari în Oastea Domnului.

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1984, la Cluj. A fost înmormântat în cimitirul din Mănăștur. A avut și el, ca părintele Iosif, la moartea sa încă o împotrivire din partea celor care l-au urât. Dar nu poate fi prietenul mai mic scutit de ceea ce a avut parte prietenul său mai mare. Slăvit să fie Domnul!

 

Traian Dorz – Fericiții noștri înaintași