Cu sufletul spre Domnul am strigat:
Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Mă ține lutul meu, de lut legat,
Și-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.
Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Tine-mi este orișice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă dezleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.
Cel supărăcios caută ce-i place lui şi se supără de orice lucru bun. (Proverbe 18, 1)
Adevăratul credincios al lui Dumnezeu este acela care în toate lucrurile caută în primul rând folosul lui Hristos, apoi, folosul de-aproapelui său şi numai după aceea, folosul său (1 Cor. 10, 24-33; Filip. 2, 4). Falsul credincios, însă, umblă totdeauna numai după foloasele lui (Filip. 2, 21), se gândeşte numai la sine, îi pasă numai de el însuşi. Nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu, nici nu-şi aduce aminte de sufletul şi bucuria de-aproapelui său niciodată.
Ce crudă fiinţă este omul egoist, omul iubitor de sine.
Să nu rămâi fără credință și să nu uiți al ei sfânt preț,
căci, de trăiești fără credință, îți pierzi folosu-ntregii vieți.
Cel care uită-al ei scump soare, se prăbușește-n iad de viu.
De-acolo ar crede și-ar întoarce, dar cei din iad cred prea târziu…
Să nu taci când vezi adevărul și când îți cere el să-l spui.
Să nu plângi după slava lumii, ce azi o vezi iar mâine nu-i.
Voi ați văzut cum v-am purtat pe aripi de vultur. (Exod 19, 4)
Voi înșivă ați văzut – zicea Domnul Dumnezeu – cum v-am scăpat din Egipt, cum v-am trecut prin Marea Roșie, cum v-am hrănit cu mană din cer, cum v-am adăpat cu apă din stâncă… voi înșivă ați văzut aripile cu care v-am ridicat peste toate primejdiile și v-am scăpat din toate încercările… Această aducere aminte de aripile vulturului, de minunata scăpare din Egipt, de minunata călătorie spre Canaan, era puterea lui Israel. Cu această aducere aminte se întărea și cu ea răzbea.
Dar, pe aripi de vultur, Dumnezeu nu l-a purtat numai pe Israel, poporul Său, ci pe aripi de vultur El a purtat și poartă și azi pe toți copiii Lui.
Să nu-ți îngropi de tot nădejdea, când ești în ceasul cel mai greu.
Din orice stare disperată, mai are-o cale, Dumnezeu.
Să nu-ți pierzi, doborât, credința, nici cât de-adânc ai fi căzut.
I-a scos și din mai negre-adâncuri, Hristos, pe-acei ce au crezut.
Să nu-ți stingi dragostea aprinsă, în niciun vânt și-n niciun ger.
Al ei duh sfânt, Hristos îl ține, în toți cei ce-l doresc și-l cer.
Despre mântuire se vorbește mult și în multe chipuri. Dar mulți, și din cei ce vorbesc, și din cei ce vor să apuce mântuirea, nu pleacă de acolo de unde trebuie să plece. Chipul de alături ne arată locul de unde pleacă mântuirea noastră.
Viața noastră cea sufletească e ca și o carte mare în care ni se trec „datoriile” și „plățile”. Datoriile păcatelor și plata lor, adică ștergerea păcatelor. Și cartea asta se umple mereu cu datorii. An de an și zi de zi sporesc mereu datoriile păcatelor. Iar la plăți cartea stă cu paginile goale.
Despre însemnătatea postului, știm cu toții. Despre roadele lui, suntem încredințați mulți… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, știm încă prea puțin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşezate de la început şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să-l trâmbiţăm, că știe Domnul Dumnezeu cât poate și cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puțini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi și a muri cât mai grabnic de îmbuibare și de desfrâu.
O, cu câtă sete aleargă bieții oameni la izvoarele distracțiilor vinovate, la citirea cărților otrăvitoare, la ascultarea lucrurilor deșarte, la scufundarea în mocirla călduță și leneșă a spurcăciunilor minții și ale trupului lor, ticăloșindu-și sufletul! Sufletul lor cel însetat după curăție, dar îndopat cu stricăciuni, cel însetat după lumină, dar cufundat în întuneric! Și cât de aproape este de fiecare dintre ei Izvorul îmbelșugat al Apelor Vieții: Hristos!
A scrie despre mamă aşa cum se cuvine, a vorbi despre dragostea de mamă, despre crucea şi jertfa mamei, aproape că nu pot. Sunt pe pământ, atâtea iubiri pe care le mai poţi înţelege; ele sunt oarecum pământeşti. Iubirea fiicelor, iubirea prietenelor, iubirea soţiilor chiar. Dar o iubire ca a mamei cred din toată inima mea că nu mai este alta pe lume. În ea parcă nu-i nimic pământesc. În ea parcă totul este ceresc. Puterea iubirii de mamă, statornicia ei, curajul ei, răbdarea ei, căldura ei, bunătatea, iertarea ei, nu pot fi apropiate decât de cele ale iubirii lui Dumnezeu.
Voluntariatul, legământul și școala biblică din cartea lui Neemia
Spuneam despre cartea lui Neemia, că cuprinde în sine toată lucrarea Oastei Domnului. să cercetăm în continuare acest lucru.
Lucrarea lui Neemia a fost în primul rând, un voluntariat. De bună voie, din dragoste pentru zidurile surpate ale Ierusalimului, a intrat în muncă și luptă Neemia și luptătorii lui. Le-am zis atunci – scrie Neemia – vedeți starea nenorocită în care suntem. Ierusalimul este dărâmat și porțile sunt arse de foc. Veniți să zidim iarăși zidurile Ierusalimului și să nu mai fim de ocară… Și ei au zis: Să ne sculăm şi să zidim. Și s-au întărit în această hotărâre bună (Neemia 2, 7-18).
