O, cu câtă sete aleargă bieții oameni la izvoarele distracțiilor vinovate, la citirea cărților otrăvitoare, la ascultarea lucrurilor deșarte, la scufundarea în mocirla călduță și leneșă a spurcăciunilor minții și ale trupului lor, ticăloșindu-și sufletul! Sufletul lor cel însetat după curăție, dar îndopat cu stricăciuni, cel însetat după lumină, dar cufundat în întuneric! Și cât de aproape este de fiecare dintre ei Izvorul îmbelșugat al Apelor Vieții: Hristos!
O, voi, toţi cei însetaţi, nu mai mergeţi la foc, veniţi la ape. Nu mai mergeţi la păcate, veniţi la biserică. Nu mai mergeţi la satana, veniţi la Hristos!
Voi, cei însetaţi după neprihănire, după har, după sfinţire, după dragoste, după orice trebuinţă adânc sufletească, nu vă mai duceţi să le căutaţi acestea acolo unde nu este Hristos. Ci veniţi la El, căci numai prin El le veţi putea afla toate acestea, nu numai nespus mai fericite, dar şi nespus mai mult decât gândiţi sau credeţi voi.
Nu există o mai mare binefacere pentru lume decât neprihănirea şi nici un mai mare binefăcător pentru omenire decât un om neprihănit. Dar ce puţin îi pasă lumii de ea şi ce puţin le pasă oamenilor de el! Numai când neprihănirea piere cu totul, atunci se vede ce a fost ea pentru lume. Când lumea, fără neprihănire, ajunge plină de spurcăciune şi de nedreptate, de hoţie şi de necinste, de desfrânare şi de crime, de silnicie şi de oroare, abia atunci se vede ce a însemnat neprihănirea când era, frânând răul şi oprind nimicirea. Dar cui nu i-a păsat de ea când pierea, în zadar îi va păsa când a pierit.
Când un om neprihănit mai este încă undeva, el este ca o sare acolo, împiedicând întinderea stricăciunii. Și ca o lumină, împrăștiind întunericul. Vai de stricăciunea fără sare și de întunericul fără lumină.
Dar multora, omul cel neprihănit le este și ca un ghimpe în ochi și ca un țepuș în coastă. Prezența lui le aduce mereu aminte celor din jurul său de Dumnezeu și de Cuvintele Lui sfinte. Vederea lui le împiedică lor lucrarea stricăciunii. Și puterea care este peste el îi îndeamnă spre mântuire, iar oamenii lumii acesteia nu iubesc neprihănirea și nu-L doresc pe Dumnezeu! De aceea ei urăsc tot ce le aduce aminte de El.
Când piere omul lui Dumnezeu, la prea puțini oameni le pasă cu adevărat de această pierdere (Isaia 57, 1-2). Prea puțini își dau cu adevărat seama de pierderea cea mare pe care o lasă în urma sa un om a lui Dumnezeu. Prea puțini își dau seama că omul cel neprihănit lasă, la moarte lui, un gol mult mai mare decât locul pe care îl ocupa când era în viață.
Voi, toți care aveți o răspundere pentru o cetate, pentru un popor, pentru omenire, luați seama și să vă pese de neprihănire. Ocrotiți-o până nu piere dintre oameni. Căci nimic nu mai puteți pune în locul ei. Iar o societate murdară nu poate să trăiască.
Traian Dorz, Pășunile dulci
